on the verge of extinction... again

Nu prea stiu ce mi-a venit acum, atunci nu prea m-au interesat JO. Mama a vrut sa se uite. Eu nu mai tin minte nimic dupa ce ii dadeam fullscreen sa se uite ca la televizor. La Rex m-am uitat cu ea. Ca Rex imi e simpatic oricand. Si mama voia sa ii mai traduc cate ceva.

Am inceput sa scriu chestia asta de dimineata. Si apoi am lasat-o moarta. Si mai tarziu... m-am temut ca o sa o continui trist si ca o sa ii schimb titlul in "cine vrea un bilet la Iron Maiden?" Am iesit si eu din casa. Prima mea iesire pe lumina... de luni. Au mai fost doua, dar au fost noaptea. Si in timp ce mergeam pe strada, de pe o alee laterala a venind fugind o copchila si a intrat cu viteza in mine, aproape sa ma tranteasca pe jos (mda, stiu, ar fi fost aiurea rau sa ma trezesc trantita pe jos de o copchila care nu-mi venea decat pana la burta). Mai precis, a intrat cu capul in mana mea dreapta. Timp de jumatate de ora m-am cam temut ca poate iar ii ratez pe motiv de mana dreapta rupta. Acum sunt insa aproape sigura ca totusi nu e rupt nimic. Acum pot sa o misc, sa o indoi. Si daca nu o misc deloc nu ma mai doare. Nu pot insa sa o intind complet. Si e diferenta de volum intre cele doua maini in jurul articulatiei. Daca chiar s-a stricat ceva, nu s-a stricat decat acolo, la "balama".

Nu stiu cui i-ar mai fi facut pofta de sala incidentul asta, dar eu am simtit nevoia. N-am facut nimic exagerat. Doar unul singur din aparatele pe la care am trecut era pentru brate. Nici n-am tras pana la capat fara ajutor. Ah, da, pentru ca nu puteam...

Stiu, sunt idioata. Se intampla o chestie de genul asta si nu trec pe la urgente pentru ca na, daca n-am nimic e o pierdere de timp, iar daca totusi e stricat ceva... n-am nevoie sa fiu constienta de asta inainte de concert pentru ca mi-e frica de cum as putea reactiona. In schimb ma pocneste nevoia de sport.