on the verge of extinction... again

Treceam strada (1 Decembrie 1918) ca sa ajung la metrou. Pe trecere, pe verde... Na, in situatia asta masinile care veneau de pe strada perpendiculara (Pallady) si o luau pe 1 Decembrie taiau oricum trecerea. Insa nici una nu venea cu viteza mare si mai si incetinisera. Si deodata am vazut ca tasneste o motocicleta pe care nu o observasem pana atunci. Si m-am oprit in mijlocul strazii, desi si el incepuse sa incetineasca. Pentru ca nu stiam ce e in creierul omului ala, daca are de gand sa ma lase si el sa trec sau si-a calculat ca are timp sa treaca prin fata mea si mi-a fost frica, d-aia. Chiar daca treceam pe trecere, pe verde. Pentru ca in momentul in care ai oasele rupte sau chiar mai rau, simplul fapt ca se recunoaste ca nu a fost vina ta nu te repara instant. Dupa secunda aia in care am ezitat mi-am continuat drumul repede, sa eliberez trecerea ca sa poata elibera si ei intersectia. Insa dupa aia nu m-am putut sa nu ma gandesc cum s-a vazut oare situatia din partea cealalata. Din partea cealalta am fost probabil vaca-aia-care-s-a-oprit-in-mijlocul-trecerii-desi-avea-verde-si-nu-s-o-gandit-ca-tot-eu-as-fi-dat-de-dracu'-daca-o-loveam. Serios, eu m-as fi injurat. Stiu ca atunci cand sunt in masina mai am ganduri de "hai, ce dracu' astepti, vrei sa te iau eu de manuta sa te trec strada?"

Si totusi, daca eu si motociclistul ne-am fi sincronizat prost...