pentru cine? pentru ce? satula...
Dar inainte de toate...
Dar sa revin. Ziua mea care incepuse bine s-a terminat urat, cu dureri de spate si de glezna (dreapta). Am si luat o tranta mergand prin casa. Nu m-am impiedicat de nimic. Pur si simplu ma durea glezna si nu m-a mai tinut. "Condimentat" totul de faptul ca am transpirat cum n-am mai transpirat vreodata in viata mea. Efectiv mi-am stors toate hainele de pe mine si asternuturile. Si in tot timpul asta imi inghetau mainile si picioarele. Brrr! Transpiratie rece. N-am mai avut parte de asa ceva de muuult, muuult timp. Si a venit apoi momentul care a declansat aparitia ideii din titlu: sugestia unui prieten de a iesi pe balcon la racoare. Imposibil de pus in practica insa. Pentru ca, spre deosebire de restul casei, balconul meu e... de plans. Nu-mi place si nu prea am grija de el. Ironic e ca atunci cand am cumparat garsoniera am tinut neaparat sa fie cu balcon. Inutil. Mereu am putut numara pe degete de cate ori am trecut de prag... pe an.
Trebuie sa ma apuc de curatenie. Dar nu pentru ca as fi inceput brusc sa-mi iubesc balconul. Nuuu! Saptamana viitoare vin ai mei. Tati a fost ultima data pe la mine acum o saptamana si jumatate. Si, ca de obicei, parca era in inspectie. S-a uitat inclusiv sub raft (e vorba de un raft cu picioare care are cam 2 cm sub etajera situata cel mai jos si sub care aveam o panza de paianjen), deasupra usilor si a tocurilor de usi (unde aveam praf), dupa calorifer (iar praf si doi paianjeni), dupa birou si intre raft si peretele dinspre balcon (cred ca si acolo avusese timp sa se depuna ceva praf). Asa ca trebuie sa ma pregatesc iar pentru inspectie. Detest sentimentul. Detest sa imi faca asta. Si nu e vorba doar de cum arata casa. Simt ca toata viata mea e inspectata. Ca tot ce fac e pus sub un microscop si studiat si ca mai si exista o satisfactie cand e gasit ceva in neregula ca sa poata sa imi dea in cap cu aia cum ca eu nu ma descurc niciodata si ca am mereu nevoie de ei sa ma scoata din rahat.
Acum aproape un an au aterizat in Bucuresti la sapte ore dupa ce il anuntasem pe tata de minunea cu aripa. Cu aceeasi atitudine. Purtandu-se de parca ei ar fi fost salvatorii fetei incapabile sa se fereasca de idioti pe strada. Interogandu-ma cu privire la datele celor care ma impinsesera. Da, sosise politia acolo si isi dadusera datele. Dar nu ma interesa. Cat am putut, am incercat sa las in urma tot ce a fost neplacut. Rememorarea timpului petrecut in iarba e ceva ce voi incerca sa evit in continuare. Dar nu, ei stiau mai bine. Ca trebuie facuta dreptate. Ca eu nu stiu ce spun cand spun ca vreau liniste si nu nenumarate ocazii sa-mi tot amintesc seara aia. Ca, la fel, nu stiu ca nu se poate si fara spaga in spital. Probabil visasem ca se purtase toata lumea frumos cu mine inainte sa vina ei. Probabil visasem si faptul ca un doctor mi-a dat mobilul lui sa ii anunt. Hmmm, cum de au stiut sa vina la Bucuresti in cazul asta? Stiau mai bine si cand au tot insistat sa mananc, desi urma sa fiu operata si nu aveam voie (doctor's orders). Dar au insistat pana cand s-a bagat asistenta.
Si stiau mai bine si atunci cand au decis ca mama va ramane la mine dupa ce voi iesi din spital. Stiau mai bine cand si-au motivat decizia facandu-ma pe mine in toate felurile, spunandu-mi ca eu sunt incapabila sa am grija de sanatatea mea si, ca dovada, doctorul le spusese ca analizele nu mi-au iesit bine. De fapt cred ca meritam epitetele alea dragute, mai ales pe alea care imi insultau intelectul, pentru ca era sa ii sar de gat omului care m-a operat (si nu ca sa il imbratisez ca imi era simpatic!). Omul a fost amuzat (desi ar fi putut sa reactioneze urat pentru ca tonul meu fusese de-a dreptul acuzator). Si eu am fost ridicola. Mai ales ca singura mea lectura inainte de operatie fusesera nenorocitele alea de hartii. Trei coloane, sa inteleaga orice prost. Valorile minime, maxime, valorile mele, aflate in intervalele corespunzatoare. Si tot i-am crezut cand mi-au servit minciuna.
Acum trebuie ma apuc de curatenie. Sa ma pregatesc de inspectie. Bine ca acum o saptamana si jumatate n-a inspectat si centimetrul dintre pat si perete... ca patul ala n-a mai fost miscat de doi (sau sunt oare trei?) ani. De obicei gasea chestii mai la vedere sa nu ii convina. Cum ar fi patul nefacut, laptopul in alta parte decat pe birou, un ibric lasat pe aragaz cand ar fi trebuit sa-l bag in dulap, ceva de imbracat pe spatarul unui scaun... chestii de genul asta. Acum au fost doar locuri mai ascunse si chestiuni ipotetice. Cum ar fi daca as renunta la jumatate de birou (biroul meu e in L, compus din doua bucati) si la un raft si mi-ar lua ei un sifonier? Nu! NU. EU sunt cea care locuiesc aici peste 350 de zile pe an. El sta la peste 150km. Acum imi pare rau ca n-am reactionat mai urat cand mi-a propus asta pentru a nu stiu cata oara (si frumos n-am reactionat deloc).
Mi-au bagat prea multe chestii pe gat in propria mea casa. Patul. E prea mare, ocupa prea mult spatiu, e incomod. Dar ei stiu mereu mai bine si au decis ca imi trebuie pat dublu. Aragazul. Rar il folosesc pentru altceva decat incalzit aerul in casa sau incalzit apa (pentru ciocolata calda sau fiert oua). In iunie am facut ceva mai complex si am aruncat intr-o oala niste bucati de mere si niste zahar impreuna cu apa. Aveam insa si lucruri interesante de facut asa ca am plecat din bucatarie si am uitat de oala. Si cred ca e evident ce s-a intamplat. Dar ei stiu mai bine si au decis ca imi trebuie super-aragaz cu grill si alte dracii. In cuptorul lui am depozitate manusi de bucatarie, manualul lui si farfurii pe care eu nu le folosesc niciodata din ziua din care mi l-au luat. Si cred ca asta face evident cat de folosit a fost cuptorul ala. Masina de spalat. Nu am folosit-o o singura data macar (decat ca mobilier, spatiu pe care sa pun una sau alta). Cheltuieli inutile, pe care eu am insistat sa nu le faca. Dar cu care imi dau mereu in cap. Trebuie sa fac cum zic ei, ca doar mi-au luat, s-au sacrificat pentru mine. Si eu n-as fi in stare sa ma descurc fara ei. Ceea ce, din pacate, este momentan adevarat pe plan financiar. Dar de-abia astept sa nu mai fie.
Insa mai am de asteptat. Si intre timp, trebuie sa am grija sa fie curat cand ajung. Pentru ei. Pentru ca ei stiu mereu mai bine, pentru ca ei fac totul pentru mine, pentru ca nu trebuie sa ii dezamagesc. Sau poate ca nu. Poate pentru ca m-am saturat de critici. Daca iese ceva bine sau excelent - e irelevant. Daca iese ceva prost - e relevant. Pentru ca dovedeste (din nou!) ca sunt o incapabila care are nevoie mereu de parinti sa o salveze. Si apoi trebuie sa curat dupa ce pleaca. Pentru mine. Pentru ca, ironic, in timpul in care stau aici (care rar se intampla sa depaseasca 2 zile), casa mea ajunge mult, mult mai rau decat era inainte de campania de curatenie speciala pentru sosirea lor.
Va urma si o comparatie (cam ce e in neregula inainte, cam ce e in neregula dupa)... dar scriu fara oprire la asta de doua ore si jumatate, asa ca voi face o pauza.
- Am revenit online! Stiu, era evident. Si
voi raspundeam raspuns si la comentarii. - Deja e veche, dar se pare ca revine si Schumi.
- Ca o completare la ce am scris ultima data, anul asta am ramas fara calculator functional in seara zilei de 11 iulie.
Dar sa revin. Ziua mea care incepuse bine s-a terminat urat, cu dureri de spate si de glezna (dreapta). Am si luat o tranta mergand prin casa. Nu m-am impiedicat de nimic. Pur si simplu ma durea glezna si nu m-a mai tinut. "Condimentat" totul de faptul ca am transpirat cum n-am mai transpirat vreodata in viata mea. Efectiv mi-am stors toate hainele de pe mine si asternuturile. Si in tot timpul asta imi inghetau mainile si picioarele. Brrr! Transpiratie rece. N-am mai avut parte de asa ceva de muuult, muuult timp. Si a venit apoi momentul care a declansat aparitia ideii din titlu: sugestia unui prieten de a iesi pe balcon la racoare. Imposibil de pus in practica insa. Pentru ca, spre deosebire de restul casei, balconul meu e... de plans. Nu-mi place si nu prea am grija de el. Ironic e ca atunci cand am cumparat garsoniera am tinut neaparat sa fie cu balcon. Inutil. Mereu am putut numara pe degete de cate ori am trecut de prag... pe an.
Trebuie sa ma apuc de curatenie. Dar nu pentru ca as fi inceput brusc sa-mi iubesc balconul. Nuuu! Saptamana viitoare vin ai mei. Tati a fost ultima data pe la mine acum o saptamana si jumatate. Si, ca de obicei, parca era in inspectie. S-a uitat inclusiv sub raft (e vorba de un raft cu picioare care are cam 2 cm sub etajera situata cel mai jos si sub care aveam o panza de paianjen), deasupra usilor si a tocurilor de usi (unde aveam praf), dupa calorifer (iar praf si doi paianjeni), dupa birou si intre raft si peretele dinspre balcon (cred ca si acolo avusese timp sa se depuna ceva praf). Asa ca trebuie sa ma pregatesc iar pentru inspectie. Detest sentimentul. Detest sa imi faca asta. Si nu e vorba doar de cum arata casa. Simt ca toata viata mea e inspectata. Ca tot ce fac e pus sub un microscop si studiat si ca mai si exista o satisfactie cand e gasit ceva in neregula ca sa poata sa imi dea in cap cu aia cum ca eu nu ma descurc niciodata si ca am mereu nevoie de ei sa ma scoata din rahat.
Acum aproape un an au aterizat in Bucuresti la sapte ore dupa ce il anuntasem pe tata de minunea cu aripa. Cu aceeasi atitudine. Purtandu-se de parca ei ar fi fost salvatorii fetei incapabile sa se fereasca de idioti pe strada. Interogandu-ma cu privire la datele celor care ma impinsesera. Da, sosise politia acolo si isi dadusera datele. Dar nu ma interesa. Cat am putut, am incercat sa las in urma tot ce a fost neplacut. Rememorarea timpului petrecut in iarba e ceva ce voi incerca sa evit in continuare. Dar nu, ei stiau mai bine. Ca trebuie facuta dreptate. Ca eu nu stiu ce spun cand spun ca vreau liniste si nu nenumarate ocazii sa-mi tot amintesc seara aia. Ca, la fel, nu stiu ca nu se poate si fara spaga in spital. Probabil visasem ca se purtase toata lumea frumos cu mine inainte sa vina ei. Probabil visasem si faptul ca un doctor mi-a dat mobilul lui sa ii anunt. Hmmm, cum de au stiut sa vina la Bucuresti in cazul asta? Stiau mai bine si cand au tot insistat sa mananc, desi urma sa fiu operata si nu aveam voie (doctor's orders). Dar au insistat pana cand s-a bagat asistenta.
Si stiau mai bine si atunci cand au decis ca mama va ramane la mine dupa ce voi iesi din spital. Stiau mai bine cand si-au motivat decizia facandu-ma pe mine in toate felurile, spunandu-mi ca eu sunt incapabila sa am grija de sanatatea mea si, ca dovada, doctorul le spusese ca analizele nu mi-au iesit bine. De fapt cred ca meritam epitetele alea dragute, mai ales pe alea care imi insultau intelectul, pentru ca era sa ii sar de gat omului care m-a operat (si nu ca sa il imbratisez ca imi era simpatic!). Omul a fost amuzat (desi ar fi putut sa reactioneze urat pentru ca tonul meu fusese de-a dreptul acuzator). Si eu am fost ridicola. Mai ales ca singura mea lectura inainte de operatie fusesera nenorocitele alea de hartii. Trei coloane, sa inteleaga orice prost. Valorile minime, maxime, valorile mele, aflate in intervalele corespunzatoare. Si tot i-am crezut cand mi-au servit minciuna.
Acum trebuie ma apuc de curatenie. Sa ma pregatesc de inspectie. Bine ca acum o saptamana si jumatate n-a inspectat si centimetrul dintre pat si perete... ca patul ala n-a mai fost miscat de doi (sau sunt oare trei?) ani. De obicei gasea chestii mai la vedere sa nu ii convina. Cum ar fi patul nefacut, laptopul in alta parte decat pe birou, un ibric lasat pe aragaz cand ar fi trebuit sa-l bag in dulap, ceva de imbracat pe spatarul unui scaun... chestii de genul asta. Acum au fost doar locuri mai ascunse si chestiuni ipotetice. Cum ar fi daca as renunta la jumatate de birou (biroul meu e in L, compus din doua bucati) si la un raft si mi-ar lua ei un sifonier? Nu! NU. EU sunt cea care locuiesc aici peste 350 de zile pe an. El sta la peste 150km. Acum imi pare rau ca n-am reactionat mai urat cand mi-a propus asta pentru a nu stiu cata oara (si frumos n-am reactionat deloc).
Mi-au bagat prea multe chestii pe gat in propria mea casa. Patul. E prea mare, ocupa prea mult spatiu, e incomod. Dar ei stiu mereu mai bine si au decis ca imi trebuie pat dublu. Aragazul. Rar il folosesc pentru altceva decat incalzit aerul in casa sau incalzit apa (pentru ciocolata calda sau fiert oua). In iunie am facut ceva mai complex si am aruncat intr-o oala niste bucati de mere si niste zahar impreuna cu apa. Aveam insa si lucruri interesante de facut asa ca am plecat din bucatarie si am uitat de oala. Si cred ca e evident ce s-a intamplat. Dar ei stiu mai bine si au decis ca imi trebuie super-aragaz cu grill si alte dracii. In cuptorul lui am depozitate manusi de bucatarie, manualul lui si farfurii pe care eu nu le folosesc niciodata din ziua din care mi l-au luat. Si cred ca asta face evident cat de folosit a fost cuptorul ala. Masina de spalat. Nu am folosit-o o singura data macar (decat ca mobilier, spatiu pe care sa pun una sau alta). Cheltuieli inutile, pe care eu am insistat sa nu le faca. Dar cu care imi dau mereu in cap. Trebuie sa fac cum zic ei, ca doar mi-au luat, s-au sacrificat pentru mine. Si eu n-as fi in stare sa ma descurc fara ei. Ceea ce, din pacate, este momentan adevarat pe plan financiar. Dar de-abia astept sa nu mai fie.
Insa mai am de asteptat. Si intre timp, trebuie sa am grija sa fie curat cand ajung. Pentru ei. Pentru ca ei stiu mereu mai bine, pentru ca ei fac totul pentru mine, pentru ca nu trebuie sa ii dezamagesc. Sau poate ca nu. Poate pentru ca m-am saturat de critici. Daca iese ceva bine sau excelent - e irelevant. Daca iese ceva prost - e relevant. Pentru ca dovedeste (din nou!) ca sunt o incapabila care are nevoie mereu de parinti sa o salveze. Si apoi trebuie sa curat dupa ce pleaca. Pentru mine. Pentru ca, ironic, in timpul in care stau aici (care rar se intampla sa depaseasca 2 zile), casa mea ajunge mult, mult mai rau decat era inainte de campania de curatenie speciala pentru sosirea lor.
Va urma si o comparatie (cam ce e in neregula inainte, cam ce e in neregula dupa)... dar scriu fara oprire la asta de doua ore si jumatate, asa ca voi face o pauza.
9 pareri
- cine
- krossfire
- cand
- duminică, 2 august 2009 la 20:07:00 EEST
- cine
- krossfire
- cand
- duminică, 2 august 2009 la 20:11:00 EEST
- cine
- brontozaurel
- cand
- duminică, 2 august 2009 la 20:41:00 EEST
Adica nu stiu magazinul. Am dat acum search pe Google - sa inteleg ca e vorba de Bucuria de peste Prut? Eu le stiu doar standul din Auchan-ul de langa mine, la care n-am oprit decat o singura data sa iau niste jeleuri (bune!) de fructe si o mini tableta de cioco neagra.
Si n-am cazut in depresie... chiar din contra. Cu exceptia unor momente proaste acum o saptamana si jumatate, vinerea asta cu durerea de spate si picior si acum (ca tocmai mi-am busit vista pe laptop si habar n-am ce sa-i fac si daca n-as avea si linux as fi disperata), merg lucrurile foarte bine (programming is good for my mood :P ). Dar, bazandu-ma pe experiente anterioare, imi tot imaginez scenarii tragice pentru urmatoarele trei zile.
- cine
- krossfire
- cand
- duminică, 2 august 2009 la 21:27:00 EEST
- cine
- brontozaurel
- cand
- duminică, 2 august 2009 la 21:44:00 EEST
- cine
- sorin
- cand
- luni, 3 august 2009 la 10:53:00 EEST
- cine
- NeliniÅŸtitu'
- cand
- luni, 3 august 2009 la 23:55:00 EEST
În altă ordine de idei, susţin cu tărie punctul tău de vedere: da' mai lăsaţi-mă şi pe mine să fiu!
Åži sunt de acord ÅŸi cu Sorin...
- cine
- itch
- cand
- marți, 4 august 2009 la 16:00:00 EEST
enjoy your 150 km buffer zone and good luck with the inspection!
PieS: nu stiu sigur cum m-am trezit pe aici , but it was a good read
- cine
- brontozaurel
- cand
- marți, 4 august 2009 la 17:07:00 EEST
Sunt al dracului de mandra de telefonul meu, de laptopul meu, de scaunul meu de piele... toate luate din salariul meu de pe vremea cand lucram. Sunt al dracului de mandra si de desktop... toate componentele sunt luate din banii stransi prin sesiuni cand am dat examene in locul altora, am facut proiecte pentru altii - e tot munca mea.
@NeliniÅŸtitu': In general am foarte multa grija de lucrurile mele (asta include si faptul ca am un simt al posesiei foarte dezvoltat si scot fum pe urechi daca vad ca pune cineva o mana murdara pe ceva de-al meu sau ca se atinge macar accidental cu o haina murdara) asa ca nu prea imi "mor" usor mie hainele si incaltarile. Si mai sunt si foarte, foarte, dar foarte multe, asa ca pe unele se poate intampla sa nu ajung sa le port cativa ani la rand.
@itch: Tin minte ca am avut un soc atunci cand m-am intors la ai mei in vacanta de vara dupa primul an de facultate. Exact asa cum ai spus, parca dezvoltasem un fel de imunitate in toti anii in care locuisem cu ei, pe care din pacate apoi o pierdusem pe parcursul primului an de facultate. Si multumesc de "placinta" :)
Da-ti si tu cu parerea!
Mai jos se pot scrie tampenii. Nu mai mari ca alea de mai sus...
Insa inainte de orice altceva, vezi cum se comenteaza: indrumar tehnic si reguli!
HTML acceptat: <b>, <i>, <a href=""> (fara alte atribute)