on the verge of extinction... again

Dimineata incepuse chiar bine. Ma simtisem suficient de bine incat sa consider ca meritam sa port bluza asta, bluza care imi place foarte mult. Da, am ciudateniile mele. Cateodata pur si simplu simt ca nu as merita sa ma folosesc de unele lucruri care imi plac la nebunie... anumite haine, cosmetice, ceasul de mana. Revenind... stiusem de la inceput ca avea sa fie o zi plina si dificila. Nu a venit ca o surpriza. Incet, incet, pe parcursul zilei s-au adunat frustrarile. Am avut grija sa nu arat nimic. Mi-am muscat buzele, unghiile au lasat semilune pe incheieturile mainii opuse, m-am injurat in gand pentru fiecare pas gresit pe care il faceam... si m-am razbunat pe mine in secret...

Si apoi... seara, singura acasa, simteam cum se zbate ceva in capul meu (ala cu coarne stie ce, cu siguranta nu era vorba de creier, ca mi-e clar ca din ala n-am) de parca ar fi vrut sa iasa afara. Zbang, zbang! Imi ardeau obrajii, imi tremurau mainile si starea aia nenorocita de greata nu vroia sa ma paraseasca. Dar trebuia sa strang tot dezastrul pe care il facusem prin casa la nervi (hmph, disaster doesn't even begin to describe it). Nici nu mai tin minte cat am reusit sa strang atunci si cat am reusit sa strang de-abia dupa ce mi-am revenit, adica dupa vreo doua zile.

Am ajuns la un moment dat si in pat. But no peace came to visit me. Si am tasnit din pat. Si au urmat imbratisarile. Am imbratisat usa camerei, tocul usii de la baie si, dupa ce m-am lasat sa cad in genunchi, wc-ul. You Think You're Tough* se auzea din camera. Nu, nu, nu, nu, nu, nuuuuuuuuu!!! Nu mai vreau sa-mi fie vreodata asa rau. Never again. Si de cate ori ai mai zis asta? Nu cumva de fiecare data cand te-ai trezit in miezul noptii in starea asta? Idioata. Din nou.

Senzatia de fierbinte si ud a coborat din coltul gurii pe barbie. Si apoi am simtit niste stropi care mi-au sarit pe pleoape. Si atunci mi-am dat seama (cu mare intarziere!!!) ce uitasem sa fac. Inca o "repriza" de ceva mai mult decat apa, sange si saliva si m-am ridicat vreo zece-douazeci de centimetri sprijinindu-ma in mana stanga (hmmm, rusine sa-mi fie, inca o protejez pe dreapta si doar au trecut aproape 4 luni de la incident) si m-am uitat in sus, spre etajera. Spre demachiant. Mai avea oare rost?

N-a mai contat. Imi gasisem o ocupatie. Si, in timp ce imi stergeam pleoapele, mi-am promis din nou ca o sa am grija (nu "grije"!!! se cunoaste ca ma dispera omu' ala cu "grije" si "use"?) de mine si ca nu se va mai intampla asa ceva niciodata.

Serios? Atunci asta a fost un "niciodata" care a durat cam jumatate de zi.