on the verge of extinction... again

... cam asa se anunta a fi toamna asta din cauza combinatiei mana dreapta (jucarie inca stricata) + cursuri (multe).

Pot sa scriu cu dreapta. Dar in prima saptamana de facultate am constatat ca am momente in care pur si simplu se blocheaza. E adevarat insa ca atunci inca eram cu tijele in mine, iar acum am scapat de ele. Nu stiu ce va fi semestrul asta, am multe temeri legate de combinatia asta. Si totusi... in ultimii 4 ani nu mi s-a intamplat vreodata sa fiu atat de multumita de cum stau lucrurile la momentul 13 octombrie asa cum sunt anul asta. In acelasi timp, am ridicat stacheta. Ceea ce acum gasesc inacceptabil, mi s-ar fi parut foarte in regula acum un an sau 2. Dar mi se pare infricosator. In primul rand pentru ca am indraznit sa gandesc asta, sa o scriu aici... cand poate e prea devreme, cand stiu cat de usor este ca situatia asta sa se schimbe radical.... si ma tem ca poate ca viata imi va mai da o lectie extrem de dura.

Azi. Cum a mers? Pai... rapid! Da, a trebuit sa astept ceva vreme pe hol, ca de obicei, nimic nou, pentru ca, la fel ca de fiecare data, era plin de lume, toti se inghesuiau catre usa salii ... cu exceptia celor care nu se puteau tine pe picioare si erau nevoiti sa stea jos si a mea, care ma retrasesem intr-o zona mai degajata. Nu-mi place sa ma simt inghesuita, tin foarte mult la spatiul meu. Insa la un moment dat a iesit din sala si omul care m-a operat si cum m-a vazut, mi-a facut semn sa vin. Yupee, the wait is over! Si apoi intr-un minut- doua... M-a scapat de pansamentul pe care nu-mi reusise sa nu-l servesc cu gel de dus zilele astea si in timp ce mi l-a schimbat mi-a spus sa vin pe 22 (la 2 saptamani dupa operatie) sa imi scoata firele, dar nu ca astazi, mai devreme, de la 7. Ohooo! Nu stiu cum nimereste zilele si orele astea, dar le nimereste bine pentru programul meu. Azi am avut timp sa vad pana la sfarsit cursa din Japonia inainte sa vin la spital, miercuri este ziua in care incep orele mai tarziu (mda, tot de dimineata, dar nu de la 8 in partea cealalta de Bucuresti). I-am spus ca pentru mine e perfect si i-am spus si de ce si de aici am ajuns sa-i povestesc si cum s-a terminat cursa ca era si el curios.

Mi-a spus ca pansamentul asta pot sa mi-l mai schimb si eu. Curat cu dezinfectant si pun altul... ok, no biggie, dar sigur nu va fi tot dezinfectant din ala. Unu, nu am asa ceva acasa si doi, pateaza... si de pe piele se curata doar cu ceva insistenta. Stiu asta pentru ca m-am trezit pictata pana pe gat dupa operatie. Oricum ar fi, e o veste buna, ca daca precedentul pansament n-a scapat in 2 zile fara sa guste apa si gel de dus, asta clar nu scapa timp de aproape 2 saptamani.

Nu l-am intrebat direct daca voi mai merge la recuperare. I-am explicat insa cum am incercat sa-mi misc mana zilele astea si nu mi-a reusit. Mi-a aratat o miscare pe care sa o tot incerc acasa. Nu. Nu, adica am incercat si asta si nu merge. Nu asa sus fara sa mi-o imping cu stanga. Nu ma doare, dar pur si simplu nu o pot ridica. Si e putin infricosator de fiecare data cand constat ca pur si simplu jucaria nu functioneaza. Nu i-am mai zis asta acum, a mai auzit-o de la mine de vreo cateva ori, dar i-am aratat cat de mult pot sa ridic eu mana dreapta fara ajutor... nu prea mult. Asa ca mi-a spus el ca voi mai merge sa fac recuperare dupa cele 2 saptamani. De ce nu si pana atunci? Nu l-am mai intrebat, dar tin minte ca atunci cand mergeam la sala pentru recuperare (cand inca eram cu tijele inauntru) venise un om cu mana dreapta spanzurata de gat (hmmm, cam asa cum am avut-o si eu o vreme) pe care nu l-au primit pentru ca nu trecuse suficient timp de cand fusese operat. I-au aratat ce miscari ar putea sa incerce singur si care e scopul lor, de ce trebuie facute intr-un anumit fel, dar i-au spus ca nu-l pot primi nici oficial nici neoficial. Oficial nu au voie, neoficial e deja plin de lume la sala si daca se intampla ceva... ar avea ei probleme.

Am uitat sa-i cer biletul de iesire din spital, ala pe care n-a mai avut timp sa mi-l completeze joi pentru ca trebuia sa intre in sala de operatie. Sper sa nu uit si peste 2 saptamani.

Si se pare ca mi-a luat mai mult sa scriu despre tot ce s-a intamplat si despre gandurile mele decat am stat acolo in sala azi. Asa ca acum zbor la un dus si apoi la lucru. Maine am test la cursul de retele si vreau sa-mi fac niste scheme ca sa am mai clare cateva chestii in creieras.

P.S. - Ce ziceam ca va gusta pansamentul ala? Mi s-a dezlipit deja un colt dupa primul dus... desi eu chiar am incercat sa-l evit. Insa putina apa + putin chef de exersat ceva miscari cu mana sub dus l-au convins sa se dezlipeasca in coltul din stanga jos.