on the verge of extinction... again

... din Szczecin!

Oricat de iunie ar fi fost, era totusi trecut de miezul noptii si prea frig ca sa astept autocarul afara. Asa ca m-am dus putin in partea opusa, in statia de tren. Urmatoarele trenuri n-aveau sa soseasca decat peste vreo patru ore conform display-ului de acolo, dar sala de asteptare nu era goala. Mi-era teama ca as putea sa adorm si sa pierd autocarul, sa raman pierduta intr-un oras necunoscut, in conditiile in care nu intelegeam absolut deloc limba locului... dar nu s-a intamplat asta.

Nici autocarul n-a fost deloc gol. Dar nici plin cu betivi, dupa cum au presupus initial oamenii carora le-am povestit toata aventura. Si atunci... ce fel de oameni pleaca la 2 si ceva noaptea din Szczecin catre Berlin? Oameni care au de prins un zbor de dimineata din Berlin! Catre toate destinatiile posibile, de la Finlanda pana la Malaezia.

Oricat de obosita as fi fost, m-am trezit cu putin inainte de ora 4... la timp sa vad cum rasare soarele! Autocarul a avut o mica intarziere (cel putin pana la Tegel, unde am coborat eu), ceea ce in mod normal n-ar fi contat. Insa a insemnat ca, pentru doar doua minute, am pierdut autobuzul. Iar la 4 si putin dimineata... asta a insemnat ca am avut de asteptat aproape 20 de minute pana la urmatorul. Eh, macar inauntru in aeroport nu era frig...

Am fost intrebata de ce Berlin. De ce e orasul asta destinatia mea preferata. I've been to so many places, yet this is the one city I always return to. De ce nu undeva mai aproape, mai ieftin. Sau undeva unde stiu limba suficient incat sa pot sa port o conversatie normala. Pentru ca e cea mai buna combinatie intre cele doua. Pentru ca e familiar.

Pentru ca in dimineata aia am fost pe pilot automat. Cand am intrat in aeroport. Cand mi-am luat cel mai convenabil tip de bilet pentru programul pe care aveam sa-l am incepand cu ziua respectiva. Cand m-am urcat in autobuz. Cand am coborat la metrou. Cand am iesit de la metrou ca sa ma urc in autobuzul care m-a lasat langa hotel. Nu mai tin minte sa fi facut mare lucru din astea, dar trebuie sa le fi facut, nu m-am teleportat de la aeroport la hotel fara sa-mi dau seama.

Nici n-am mai fost in stare de un dus, am picat pur si simplu in pat. Cu toata "limonada" aia de dupa concert pe mine.

Dar n-am dormit pe cat m-as fi asteptat si am iesit sa explorez zona. Drace, cum de nu stiusem de locul asta inainte? E absolut superb! A devenit instant partea mea preferata din Berlin.

Am luat-o pe langa lac, apoi prin padure pana la cel mai apropiat Edeka de unde mi-am luat dulciuri, fructe, nuci pecan si seminte de pin. Previzibil, stiu.

In orice caz, ar fi fost o dupa-amiaza perfects daca n-as fi fost foarte ingrijorata in privinta cazarii in Rostock. Rezervasem ceva etichetat ca o casa de oaspeti, desi din poze parea mai mult un pod in casa cuiva. Era totusi cea mai ieftina optiune gasita in Rostock si pe deasupra si aproape de locatia de concert.

In primul mail primit inainte de rezervare mi se spunea sa contactez proprietarul sa ne intalnim sa-mi dea cheia. Dar cum? Trimisesem un mail la care nu primisem raspuns si nici la telefon nu-mi raspundea nimeni.

Dar aveam bilet pentru concert, nu se punea problema sa dau inapoi. Asa ca a doua zi dimineata eram din nou in statia de autobuz de la Tegelort, ca sa iau autobuzul 222 pana la Alt-Tegel, de unde aveam sa iau metroul pana la Kurt-Schumacher-Platz, de unde aveam sa iau autobuzul pana la Tegel. De unde pleca autocarul meu catre Rostock.

Si unde m-a incercat un sentiment bizar cand i-am dat indicatii unui tip si probail n-a avut incredere pentru ca imediat dupa s-a dus sa intrebe pe altcineva. Stiu ca se prinde lumea instant ca nu-s de-a locului de cum deschid gura, dar jur ca stiu aeroportul ala suficient de bine incat sa nu ma pierd sau sa-i fac pe altii sa se piarda...