on the verge of extinction... again

[Fara legatura cu nimic din articolul asta, o sa fiu plecata din Bucuresti pana la sfarsitu' saptamanii si n-o sa am acces la net.]

Istorie personala

Daca 18 iunie 2010 a fost pentru mine ziua in care am vazut o trupa dupa care eram moarta de aproape zece ani, pe 21 martie 2012 am bifat si "m-am dus la un concert al unei trupe de care nici macar nu auzisem cu doua luni si jumatate inainte".

Mai precis, nu mai auzisem de ei inainte de ziua de 10 ianuarie a anului asta. Cand am primit un mesaj pe Y!M: "21 martie, fates warning in romania" (mersi!). Mesaj pe care trecunosc ca l-am ignorat initial, insa niste ore mai tarziu m-a mancat curiozitatea sa-i caut pe YouTube. Prima oprire? Bineinteles, piesa asta. Hopaaa, imi suna chiar bine! Si am inceput sa ma plimb prin tot ce-am gasit de-al lor pe acolo.

Asa ca un bilet a intrat si in posesia mea la scurt timp dupa ce s-au pus in vanzare. Draguta pozitionarea in calendar, aproape ca un cadou de ziua mea.

Inainte de concert

Saptamana asta am inceput sa ma gandesc ca poate n-o sa mai merg. Pentru ca ma simt ca dracu' si trupa nu e chiar o obsesie muzicala asa cum sunt de exemplu Amon Amarth de la al caror concert n-as fi lipsit nici daca ar fi mancat javrele vagaboande din parc jumatate din mine inainte sa ajung la portile Arenelor...

M-am razgandit din nou astazi cand mi-am zis ca probabil dupa trei reprize de vomat acasa nu prea mai sunt sanse sa urmeze una si dracu' stie pe unde la concert. Si pana la urma am avut dreptate...

Jukebox

Ca de obicei, am ajuns devreme, pe la vreo 18 si cateva minute (distanta de la Muncii este destul de mica, usor de facut pe jos), cu mai bine de o ora inainte de ora anuntata oficial pentru acces (19:30). Cred ca am fost prima dintre cei care au venit pur si simplu la concert si nu lucrau pe acolo.

Am fost destul de surprinsa de faptul ca nu prea se adunasera oameni nici macar pana la ora accesului. Ceea ce mi s-a parut deprimant, chiar daca nu sunt in nici un caz o fana a strivelilor de coaste in genul celor de care am avut parte la Iron Maiden sau la Children of Bodom. Insa nu puteam sa nu ma gandesc cum se vede oare asta de pe scena si ce efect poate avea asupra chefului de a canta al trupei...

Inainte sa intram, am avut parte de un moment care, cel putin pentru mine, a fost al dracului de amuzant. Mi se pare normal ca organizatorii sa isi promoveze si alte concerte, insa o pregatire ceva mai atenta a modului in care fac asta n-ar strica. E cam de rasu' curcilor sa vii cu scaunu' si sa te chinui sa lipesti (prost) bannere cu scoci deasupra usii de intrare si apoi sa le rupi partial pentru ca, de, unu' e intr-un alt club si nu-i poti face reclama. Mai precis, era vorba de urmatorul concert la care voi merge, Primal Fear + Brainstorm, care se va tine duminica, 8 aprilie in The Silver Church.

Cateva cuvinte despre Jukebox. Dragutel, mi-a placut cum arata, dar micut. Garderoba a fost 2 lei de umeras si oamenii nu aveau marunt. De data asta nu a existat gard in fata scenei, am intrat si m-am pus pe jos chiar in fata scenei. Asta in timp ce din boxe se auzea Stairway to Heaven (tin minte ca au mai urmat Comfortably Numb, November Rain, One, da' ala de la Metallica, Hotel California, Crazy Train, Master of Puppets) si pe monitoare se putea vedea reclama pentru concertul Primal Fear (de data asta necenzurata, cu numele The Silver Church suficient de vizibil).

Voices of Silence

Adica cei din deschidere, care au fost pana la urma... headlineri! Adica au cantat dupa Fates Warning. Daca au facut-o bine sau rau, asta nu mai stiu, eu eram deja in alta parte. Unde anume, o sa povestesc mai incolo.

Asa ca, pentru mine, trupa asta s-a remarcat prin absenta. Am apreciat totusi ca aia doi membri ai trupei care reusisera sa ajunga inainte de ora 21 (cand programul spunea ca se termina timpul lor) si-au cerut scuze. Si am continuat sa dau din cap pe muzicile care veneau din boxe. S-a mai facut un anunt referitor la meet & greetu' cu Fates Warning, cum ca se amana pana dupa concert, insa cum n-aveam bilet din ala... nu m-a durut prea tare.

Pana cand, dupa niste momente cu mult fum, si-au facut aparitia pe scena si...

Fates Warning

In fata unui public in continuare destul de subtirel, desi nu mai era ca in momentele in care asteptam trupa din deschidere (care pana la urma n-a mai fost in deschidere) si cei care stateam in fata scenei puteam fi numarati pe degete. N-am putut sa nu remarc ca eram singura fata si printre putinii sub 30 de ani din primul rand.

Au inceput cu One, piesa cu bucatele cantate de public. Si cu probleme la microfonul lui Ray. Probleme de care n-a scapat nici pe parcursul piesei urmatoare, Life in Still Water (singura piesa de pe Parallels cantata la inceput - celelalte trei au fost lasate spre sfarsit). S-a rezolvat (oarecum) la a treia piesa. Dar au mai fost si destule alte momente cu probleme tehnice, inlocuiri de cabluri sau fixat tobele pe parcursul concertului.

Au urmat Part III de pe A Pleasant Shade of Gray si doua piese de pe Inside Out: Outside Looking In si Down to the Wire (cea din urma mi-a sunat cam aiurea).

Apoi Jim a schimbat chitara si a urmat momentul pe care de-abia il asteptam: au inceput Heal Me, piesa de pe ultimul album pe care o ascultasem aproape obsesiv in ultimele doua zile. Si pe care am continuat s-o ascult la fel si dupa concert.

Still Remains cu un moment dragut al chitaristilor. Another Perfect Day, a doua piesa de pe cel mai recent album al lor FWX (exact, cel de-al zecelea). Album care are deja 8 anisori, insa de atunci n-au mai scos decat un live si un box set cu unul din primele albume (perioada pre-Ray), bucati live si raritati. Cam atunci a fost momentul in care au anuntat ca un nou album trebuie sa soseasca in curand.

Si apoi parca totul a curs asa rapid. The Ivory Gate Of Dreams: IV Quietus, Point of View, Through Different Eyes, disparitia trupei de pe scena.

Pentru scurt timp, pentru ca si-au facut din noi aparitia pentru inca doua piese, At Fate's Hands si Eye to Eye, ultima cu bucati cantate de public.

Si apoi chiar s-a terminat...

Dupa concert

Bineinteles, gherutele mele de drac impielitat au reusit sa prinda un setlist (hmmm, in ultimul an cred ca doar la Bon Jovi n-am prins setlist). Asta a fost putin cu calcat din nou stramb pe piciorul pe care deja calcasem stramb in timpul concertului dupa o tentativa de topaiala. Asa ca daca ati fost acolo si ati vazut un brontozaurel gri intr-un picior dupa concert... eu eram!

S-a anuntat iar ceva in legatura cu meet & greetu'. In continuare, nu ma privea pe mine. Pana cand un tip ne-a intrebat daca nu vrem bilete de meet & greet, ca el nu mai poate sa stea. Ochii brontozaurelului s-au aprins instant. Cum sa nu vrea cand altfel avea in cap sa-i astepte afara pana ieseau? Plus ca l-as fi facut mandra pe Dick Dastardly (or any other villain) - suna delicios de rau sa ma folosesc de biletele altcuiva.

Si asa am ajuns la meet & greet, in poze cu trupa (facute cu aparate serioase, nu cu telefonul meu - update: se gasesc aici) si m-am facut cu semnaturi & "Happy Birthday" de la Frank si Ray pe setlist. Cred ca am fost prima care s-a dus la semnaturi, pentru ca in primele secunde dupa ce au intrat in sala si s-au asezat la mesele pe care erau markerele pregatite pur si simplu stateam si ne uitam unii la altii si apoi mi-am zis ce dracu' daca nu se baga nimeni altcineva intai ma bag eu.

Asa ca m-am dus si am zis ca asta e un fel de cadou de ziua mea (se putea si mai rau - altcineva i-a zis lui Bobby "you know you look like a serial killer") si Ray a facut "Oh, it's your birthday? Come here..." si s-a ridicat si m-a luat in brate. Nu ma asteptam la asta si m-a bufnit rasu'. Apoi m-a intrebat "How old are you, twenty?" si eu am zis "Twenty-eight." la care m-a intrebat din nou "Twenty?". Am crezut ca n-a inteles bine si am repetat "Twenty-eight.". "No, twenty... that's a compliment...".

Ca si in cazul ultimului concert inainte de care nu eram decisa daca sa merg sau nu... ma bucur ca am decis pentru. M-am simtit bine.