on the verge of extinction... again

As vrea sa fiu, dar nu sunt. Hotarata. Nici nu cred ca am fost vreodata. Poate doar hotarata sa gresesc. Inca o data. Inca nu stiu ce vreau. Clasa a XII-a, pe la inceput. Unii (exact, nu mai tin minte ce era cu ei) venisera la noi in clasa. Si ne-au intrebat la ce facultate vrem sa dam. Eu, singura care a raspuns cu un "nu stiu" si cu un ridicat din umeri. "E grav daca acum nu stii..." Eu am ridicat iar din umeri. Nici acum nu stiu. N-am nici cea mai mica idee ce as putea sa fac cu ceea ce ma pasioneaza. Si nu exista nimic cu adevarat util care sa ma pasioneze cu adevarat. Asta in varianta imbracata in hainute frumoase. Direct spus... sunt inutila.

As vrea sa fiu, dar nu [mai] sunt. Ambitioasa. Candva cred ca eram. Cred. Am avut mereu vise mari, dar nu stiu cat conteaza asta. M-am visat in rolul personajelor lui Jules Verne. Am visat ca voi descoperi ceva cu adevarat mare. Doar chiar descoperisem o teorema in timpul scolii... doar ca sa aflu la putin timp dupa aia ca fusese descoperita cu secole in urma. Si in clasa a zecea parcursesem cursurile de mate din facultate ale brontozaurului mare (tati). M-am visat un fel de Pininfarina in liceu, in timp ce trimiteam desene de masini pentru concursurile AutoMondial. Si o multime de alte vise mari. Marea problema e ca mereu am visat mult, mereu am avut vise mari, dar n-am facut niciodata nimic. Pentru ca n-aveam nici cea mai mica idee ce as fi putut sa fac. Pentru ca mi-a fost mereu prea rusine? teama? sa intreb. Pentru ca ai mei au ras de mine, de visele mele. Sau au luat-o cu totul aiurea. Ca atunci cand am vrut meditatii pentru olimpiada nationala de mate si ei au luat-o ca si cum am nevoie de meditatii pentru ca nu ma descurc cu materia. Si asa am ajuns sa fac meditatii impreuna cu alti trei copii retardati... la un nivel foarte scazut. Cu totul altceva fata de ce visasem eu. Poate nici n-ar fi trebuit sa visez vreodata. Acum pur si simplu nu-mi mai pasa. Am imbatranit, nu mai am energie, mor. Pe undeva si vreau sa ma razbun. Sa bifez ratare dupa ratare... un fel de la ce va asteptati, ati avut dreptate, nu sunt decat un gunoi, asa cum mi-ati spus mereu ca sunt.

Da, mai e una. Dar aia e prea veche si doare prea tare. Si ar durea si mai tare sa-mi mai spuna cineva ca e si cea care conteaza cel mai putin. Pentru ca pentru mine e mai importanta decat a fi in viata...