on the verge of extinction... again

Si ce intrebari legate de sinucidere a facut intamplarea asta sa se nasca in creierasul meu.

Inainte de toate, cum de mi-am amintit de chestia asta de cateva ori in ultima saptamana.

Joi seara. Pentru prima data in metrou, dupa... aaa, nici eu nu mai stiu exact cat timp. Mult, in orice caz. Mergeam la un coleg. In acelasi vagon mai erau si niste indivizi galagiosi. Si nu doar ei. Si telefoanele lor la fel. Rrr... muzica se asculta in casti! Imi venea sa ma duc la ei si sa le urlu asta. N-am facut-o. Pentru ca... mi-a fost teama ca o sa se ia de mine. Am doi la puterea a sasea (sau patru la puterea a treia, sau opt la puterea a doua... acelasi drac) centimetri deasupra metrului si sub 45 kilograme. Si, din pacate, mai e un detaliu care iese putin prea tare in evidenta, avand in vedere coordonatele din propozitia precedenta. N-am bustul de 96 centimetri cum trecusem la descrierea de pe site-ul ala cu matrimoniale crestine unde am vrut sa-mi fac un cont cu numele de Hot Bubulina (da' nu mi l-au aprobat, nesimtitii). 96 ala a fost pus acolo ca sa se combine cu 66 pentru talie, care nu e nici el adevarat, logica era sa-mi iasa un 666 acolo. Insa adevarul nu masoara decat cu patru centimetri sub aia 96. Ceea ce ma conduce prin locuri sinistre cu mintea. Am auzit suficiente comentarii cretine pe strada. Asa ca ma feresc sa ies in tricou ziua pe lumina. Atunci era seara, asa ca iesisem in tricoul albastru cu Bugs Bunny. Doar ca la metrou e lumina. Artificiala, nu conteaza, ideea e ca nu e intuneric. Am mai spus-o de multe ori, ma simt mult mai in siguranta pe intuneric, atunci cand nu pot fi vazuta.

Marti seara. Cand am luat cutitul (nu acelasi!) sa desfac frumos cutia cu bomboane Virginias.

Intamplarea s-a petrecut la mine, in timpul unei vizite a unui coleg. Stateam pe jos turceste. Nu langa foc, langa laptop. Si cumva a venit vorba de faptul ca na, ma simt scarboasa din cauza dimensiunilor exagerate ale bustului. Adica vad mov cand ma gandesc la asta. Nu, nu rosu, mov. D-aia! In fine, mistouri din partea lui, idei de solutii caraghioase... si tampite. Si am scos si eu urmatoarea tampenie:
"Hai in bucatarie sa iau un cutit maaare si rezolv problema... amazoana ma fac!" si am dat sa ma ridic. Dar am cazut in fund.
"Lasa, stai, ca iti aduc eu cutitul..." si s-a intors cu un cutit lung, cel mai lung pe care il am, de peste 30 centimetri.
Normal, i-am luat cutitul din mana si l-am bagat cu lama in decolteul tricoului cu Lola Bunny. Ideea era urmatoarea: il las sa alunece in jos de-a lungul sternului, sa taie pielea pe o lungime de vreo zece centimetri, ma opresc la primele firicele de sange si atat. Ce dracu', n-aveam ce sa stric pe acolo. Doar ca... nu luasem in calcul doua chestii. Unu, eu eram transpirata. Transpirata petru ca tocmai ne batusem putin in joaca. Joaca terminata putin cam trist pentru mine. Din cauza neatentiei proprii - mi-am trimis metatarsienele in corpul unui scaunel din lemn. Moment care a fost urmat de unul de desene animate - eu cu un picior in maini, topaind in celalalt picior si injurand printre dinti... ca Muttley atunci cand era lasat fara vreo medalie de catre Dick Dastardly (Dick Dastardly & Muttley In Their Flying Machines). Doi, cutitul era mai mult decat tocit. Asa ca n-am reusit sa tai absolut nimic. Si asa nu m-am mai facut amazoana.

Da' intamplarea asta m-a facut sa-mi pun pentru prima data niste intrebari. Eu citeam mult cand eram mica. Si am dat si de niste personaje care se sinucideau infigandu-si un cutit in inima. Oare cata anatomie stiau? Nimereau din prima? Nu greseau nicodata? Daca ratau, mai aveau pofta sa incerce si a doua oara imediat dupa? Cutitele lor nu erau niciodata tocite? Si pielea transpirata?

Si o chestie care n-are nici cea mai mica legatura cu nimic: asta cica e postarea #501. Scuze! Asta era luandu-le in calcul si pe cele nepublicate, publicate sunt pe la 490, deci n-am ajuns la 500 pe blog inca. Ar trebui sa-i iau un tort blogului sau ceva?