on the verge of extinction... again

[Aproape opt luni mai tarziu, pe terenul de baschet, avea sa ii ofere singurul zambet pe ziua aceea care se intampla sa fie chiar ziua ei. Si era sigura ca el e printul din poveste.]

[Un an mai tarziu, sub un bec chior]
"Si nu mai sunteti impreuna?" o intreaba.
Iar ea ridica din umeri. Fum.
"I guess it just died out."
"Pai bine mai, ce dragoste mare a mai fost si asta?
"A fost... candva. Timpul trecut."

[Un an mai tarziu, o noua relatie si o noua despartire peste doar cateva luni. Ambele momente aveau sa-i dea aripi... pentru scurta vreme.]

[Doi ani mai tarziu, intr-o zi insorita la sfarsit de septembrie]
"Stii, ce am apreciat intotdeauna la tine a fost ca..."
"O zi buna!" si il ocoleste, lasandu-l cu mana intinsa.

[Cateva ore mai tarziu, intr-o zona necunoscuta a orasului, intr-o cladire putin sinistra la exterior]
Cata aglomeratie! Dar poate sa scurtcircuiteze toata nebunia asta, nu? Poate sa incerce... Isi aranjaza cravata si zambeste. Si reuseste sa afle unde trebuie sa ajunga si cu cine trebuie sa vorbeasca. Se strecoara printre oameni si ajunge la lift. Fain lift. Cu oglinda. Se stramba putin in ea. A ajuns. Iese si se duce la prima usa. Nu, nu e asta. Dar suna interesant. Si i se aprinde beculetul. Poate sa scurtcircuiteze bine totul daca reuseste sa impresioneze pe cine trebuie. Si ciocane la usa si i se spune sa intre.
"Buna ziua, as avea si eu cateva intrebari..."
Are de fapt multe intrebari pregatite. Pentru ca vrea sa stie de la inceput in ce naiba se baga. Amandoi sunt surprinsi. Ea nu se astepta la un tip cu parul lung si tricou cu Metallica, el nu se astepta la nimeni. Isi cazeaza gentuta pe marginea biroului si ii accepta invitatia de a se aseza. Si incepe cu intrebarile. E bine, simte ca pune intrebari bune si marcheaza puncte. Si vine si intrebarea lui. Vrea sa stie cine e. Ezita, dar... pana la urma tot o sa afle, ce naiba! Si ii explica. Mai putin motivele ei. A nimerit unde trebuie. Nu unde ar fi trebuit sa nimereasca oficial, ci exact unde trebuie ca sa obtina exact ce-si doreste.

[Unsprezece luni mai tarziu.]
E 8:15. E bine. Ajunge la timp. Se opreste la chiosc sa isi ia revista, sa aiba ceva sa-i distraga atentia in caz ca va trebui sa-l astepte ceva mai mult. Nu se poate abtine sa nu se priveasca in toate geamurile magazinelor pe langa care trece. Oare cum o sa-i para? Aproape ca pluteste gandindu-se la ochii lui atat de albastri. Nu are mult de asteptat. Apare repede si vine spre ea. Si ii face semn sa-l urmeze. Hmmm, la asta nu s-ar fi asteptat. Ce naiba, se simte ca un obiect expus intr-un muzeu la care se holbeaza toata lumea. Da, e placut ca vorbeste frumos despre ea. Si totusi... ea isi imagina ca... vor fi singuri. Vrea sa mai cunoasca pe inca cineva. Si ea il urmeaza ca un catelus. Nici nu banuieste... Boys will be boys... especially when around one another. Ce rautaciosi pot fi unul cu celalalt. Pe ea nici nu o baga in seama... o vreme... Dupa care urmeaza intrebarea aia ciudata. Iar ea ridica din umeri. Nu stie...
"Tot?"
"Chiar tot? Tot universul sau la ce fel de tot te referi?" o intreaba cu un zambet larg tipul al carui nume nu-l stie si de a carui existenta nu ii pasa... inca!
Hmmm... rade de ea, nu prea-i convine asta. Cretin! Il eticheteaza in minte.

[A doua zi]
E putin furioasa. Pentru alea cateva minute cu tipul cu ochi albastri trebuie sa dea de toti idiotii. Si ar vrea sa procedeze ca de atatea alte ori, sa faca ea totul pentru toti ca sigur termina mai repede si mai bine. Dar de data asta a dat de idioti incapatanati. Si pentru prima data se bucura ca-l vede pe cretinul vesel din ziua precedenta. Un cretin foarte inteligent si foarte bine informat se pare. Nu i-a mai pus nimeni intrebarile astea. Si nu la modul asta, nu in cuvinte asa dure, fara sa-i lase posibilitatea sa dea raspunsuri interpretabile.
"Ma urasti?"
"..." Inca o intrebare care a luat-o prin surprindere.
"Ma urasti. Nu conteaza."
Si in continuare alterneaza glumele si momentele de seriozitate. Si deodata... ce dracu'? Dar e el e inca acolo. Si o prinde in brate.
"O sa..."
Si ea ii simte intai respiratia in par, apoi degetele, apoi respiratia la ureche in timp ce isi continua fraza. E ii vina sa rada si sa-i spuna ca nici n-a fost vreodata cazul, dar se abtine. Sa creada ce vrea. Dar sa nu-i dea drumul. E inca speriata de ce-ar fi putut sa se intample.

[Dupa inca o zi]
Ce ticalos e! Doar ca sa fie cat mai mult in preajma ei. Dar e atat de bine cand o trage aproape, cand o tine in brate, cand ii simte pielea, mirosul, cand ii sopteste la ureche.
"Nu stiu."
"Cum nu stii?" Si il bufneste rasul. Si ii ridica usor nasul cu degetul. Si o face si pe ea sa zambeasca. Dar e si mai hotarata.
"Nu stiu!" Adica ar trebui sa-i fie clar ca stie, dar nu vrea sa-i spuna. Si il priveste cu ura. Viata ei nu il priveste. Pe ea nu-l intereseaza viata lui. Vrea doar sa-l simta aproape in momentele alea. Desi ar face in continuare orice sa nu-l piarda pe tipul cu ochi albastri. Si inca nu se intreaba daca nu cumva a fost pur si simplu pasata de la unul la celalalt.

Fum. Fum si decadenta.