on the verge of extinction... again

I hate it. I dread it. Atat la propriu cat si la figurat.

Ma ingrozeste ideea de a lua o tranta pe scari in timp ce cobor. La urcare nu imi pun problema asta, desi am luat destule trante si in timp ce urcam scari. Asa ca aproape mereu cobor cu liftul si urc pe scari.

Cand eram mica, mergeam des cu ai mei la Dambu' Morii. Iesiri in natura care mi-au lasat un gust amar. Pentru ca ajungeam acolo, ei isi intindeau o patura si se tranteau pe ea. La un moment dat se decideau ca e vremea sa mancam. Dupa aia se tranteau iar pe patura inca o vreme. Si apoi plecarea. Atat. Iar eu vroiam sa ma joc. Si nu aveam cu cine. Aveam mereu diverse mingi, rachetele de tenis... carate degeaba de fiecare data. Asa ca nu aveam altceva de facut decat sa o iau pe unde se nimerea. Imi imaginam aventuri asemenea celor din cartile lui Jules Verne. Dar de cele mai multe ori pur si simplu ma plictiseam de moarte plimbandu-ma singura. Alteori, reuseam sa patesc ceva neplacut, dupa cum am povestit si aici.

Un alt moment neplacut a fost cand m-am hotarat sa urc pe o panta foarte abrupta. Vreo sase metri in sus, totul a mers bine. Dar apoi n-am mai stiut pe unde sa o iau. Imi parea imposibil sa gasesc o modalitate de a avansa in sus. Nu mai stiam de ce sa ma agat, era prea abrupt. Dar imi era mult prea frica sa ma intorc. Cumva, nici eu nu mai stiu cum, am reusit sa ma catar pana sus.

Si n-a fost singura data cand am ramas blocata asa. Am mai patit-o intr-o excursie cu clasa cand eram in scoala generala. Exact la fel. De fapt nu chiar la fel, pentru ca atunci a mai ras si toata clasa de mine. Iar eu am plans vreo jumatate de ora din cauza asta ceva mai tarziu cand am ajuns acasa. Bleh!

Going down... makes me think of Love in an Elevator. Great fun song!