on the verge of extinction... again

Ana, esti... ?

Da. A fost singura data cand am raspuns sincer la intrebarea asta. Am mai primit-o la fel de direct de la un fost prieten, dar nici n-am dat mare importanta, doar lansa intrebari stupide la foc automat. Apoi inca o data acum patru ani si am raspuns cu o intrebare despre cel mai stupid cliseu legat de chestia asta. Always speak less than you know. Fa-i sa creada ca esti toanta, ca habar n-ai, ca n-ai putea in veci sa...

...

E in regula. N-am... de tot. Doar... putin.

Putin o sa devina putin mai mult...

N-o sa se intample asta. O sa am grija.

Ana... toata lumea zice asta.

Eu o sa am grija.

A avut dreptate. Sa ma ia dracu', a avut dreptate! N-au trecut nici doi ani si am ajuns si la punctul ala. Cum dracu'? Nu e ca si cum n-as fi stiut. Nu e ca si cum as fi vrut de la inceput sa las lucrurile sa ajunga asa departe.

Vina. A cui, pana la urma? Nu e ca si cum as fi urmarit ceva ce mi-a fost brusc turnat cu palnia in cap cand am implinit 16 ani. Pana la urma, e ceva ce mi s-a spus ca mi-as fi dorit de dinainte sa devin constienta de mine. Si incepeam sa simt ca pot sa obtin. Si daca n-ar fi incercat nimeni sa ma opreasca probabil nu mi-as fi dorit sa imping lucrurile mai departe ca sa le contracarez tentativele. Sau... ? M-as fi oprit? As fi putut sa ma opresc?

Sunt bine. Inca. Sau cel putin nu simt. Da, mi s-a facut rau. Da, am lesinat si nici n-am stiut. Da, uneori am dureri si imi spun ca nu e posibil sa fie inima, desi, teoretic, stiu cum functioneaza chestia asta si stiu de ce e foarte posibil sa fie. Dar sunt bine. Sunt bine, m-ai auzit? Pot sa ma intrec cu o masina pana la capatul blocului, pot sa sar garduri, sunt bine.

Sunt functionala. Ma rog, suficient cat sa nu se vada in putinul timp in care nu ma incui in casa sau in vreo camera de hotel.

Dar probabil nu merit nici atat. De ce mor altii? Eu sunt vie. Inca. Hei, asta e ceva! De ce nu eu? Nu e ca si cum m-as plange si n-am nici cea mai mica idee ce surpriza as putea sa am maine sau saptamana viitoare. Dar in cazul meu ar avea sens.

Mai pot sa repar... totul? ... macar ceva? Get it together, control it. Am aflat ca asta e partea usoara. Pot sa ma opresc, sa ma tin in lesa. Dar cum dracu' as putea sa ma gandesc la altceva, sa mai am ceva uman in mine, sa mai pot sa-mi pese de faptul ca altcineva...

Si mai e ceva. Vreau sa mai spun stop la ceva. Si in acelasi timp nu vreau. Financiar, vreau. Dar altfel nu vreau. Pentru ca pur si simplu imi place.

N-am nici cea mai mica idee ce dracu' fac. Si in ciuda faptului asta sau poate chiar din cauza asta... trebuie sa fac ceva. Ceva, orice...

N-am incredere in propriile motive. Mi se pare atat de murdar sa ma folosesc de ceva ce e un cosmar pentru altcineva ca sa ma repar pe mine, mai ales cand stiu ca eu nu pot ajuta cu nimic. Si nu vreau sa ma gandesc la asta, cand fix sentimentul asta de neputinta m-a adus aici.

Am ascultat asta de nspe ori in noaptea asta...

Ii invidiez. Nu pentru bani, nu pentru faima, nu pentru chestii primite gratis, nu pentru senzatia aia pe care o ai cand esti pe scena in fata a atatia oameni. Pentru faptul ca pot sa faca o chestie pe care daca as face-o eu, ar starni doar reactii de Ana, ce-i cu tine?. Pot sa urle in fiecare noapte in fata tuturor, chestii pe care eu trebuie sa le tin in mintea mea pentru ca... de ce dracu' imi pasa pana la urma? Doar pentru ca mi s-a reprosat ca face rau altora?

Si da, m-am gandit si la ce se intampla oare atunci cand timpul trece si nu te mai identifici cu persoana care erai atunci...