on the verge of extinction... again

Foarte simplu! Pur si simplu nu te documentezi din timp despre cum se ajunge intr-un anumit loc, esti incapabil(a) sa citesti harti/ afise/ schite sau sa procesezi informatiile primite de la altii, te depasezi cu viteza melcului/ te opresti pe mijlocul drumului incercand sa te lamuresti.

Nu-i inteleg pe oamenii astia. Am fost si sunt convinsa ca este foarte usor sa te orientezi in orice oras. Trebuie doar sa stii ce e aia o harta si sa fii capabil sa o vizualizezi si sa o completezi mental cu informatii pe masura ce descoperi terenul.

Toamna lui 1990. Aveam 6 ani si jumatate, tocmai incepusem scoala, nu ma indepartasem niciodata singura la mai mult de 500m de casa, din cartier nu iesisem decat extrem de rar pe jos si niciodata singura. Am ajuns acasa si am constatat ca nu pot descuia usa. Eu aveam cheie doar de jos, insa in ziua aia mama plecase mai tarziu decat mine si avusese un moment blond (probabil trecuse cam multa vreme de la ultima vopsire): incuiase si sus. Jumatate de ora mai tarziu... se trezea cu mine la poarta fabricii.

Inceputul verii lui 1998. Lumea mea se limita la strada Independentei si stradutele din jur. Plus zone restranse de pe langa fabrica unde lucreaza doamna mama, de prin zonele unde stateau nasii nostri si o verisoara a lui tati, de prin centru... si atat! Habar n-aveam unde era liceul la care voiam sa dau. Pentru inscriere, m-am dus cu mama. Pentru prima proba de admitere (la engleza in cazul meu, pentru ca am fost la clasa... de engleza, bineinteles) m-am dus singura. Pe alt drum. Fara sa cer indicatii, fara sa ma fi uitat pe vreo harta, doar ghidandu-ma dupa directia strazilor, imaginandu-mi cam pe unde ar trebui sa conduca si construindu-mi in minte harta proprie.

Iulie 2002. Ajungeam pentru prima data in Bucuresti. Mi-a fost suficient un singur drum cu metroul ca sa-mi fie clar cum stau lucrurile si cum pot ajunge in orice statie. Apoi, de fiecare data cand a trebuit sa ajung intr-un loc necunoscut am avut la dispozitie Pagini Aurii (avea harta si index al strazilor). Si "pe teren" hartile Bucurestiului de la gurile de metrou. Pot numara pe degetele de la o mana de cate ori a trebuit sa apelez la indicatiile cuiva de pe strada ca sa ajung la destinatie. De obicei am mers direct la "tinta".

Timpul a trecut si, de cinci ani si jumatate, am intrat si eu in randul oamenilor cu internet acasa. Am renuntat la Pagini Aurii in favoarea Google Maps. Desi in nici un caz infailibil, Street View este o unealta fenomenala - nu doar ca stiu cum sa ajung intr-un loc, insa stiu si cum trebuie sa arate.

E simplu. Sau cel putin asa mi se pare mie. Insa foarte multi nu sunt de aceeasi parere. Mereu dau de dezorientati la metrou. Iar unii sunt de-a dreptul enervanti. Ieri am pierdut un metrou din cauza unei dame care se pusese la marginea peronului, in fata usii deschise, fix in mijloc(!!!) si cerea indicatii celor din metrou. N-am putut sa trec de ea, usile s-au inchis si eu am ramas sa astept, timp de aproape zece minute, urmatorul metrou. Cu un ghiozdan de 18 kile in spate si cu o geanta de voiaj intr-o mana. Adica in total cam jumatate din greutatea mea. Da, existau banci in statie. Nici una libera. Oricum nu stiu cum dracu' m-as fi ridicat de pe banca daca m-as fi asezat cu ghiozdanul in spate. Si nu stiu cum l-as fi luat inapoi in spate fara ajutor daca l-as fi dat jos...