on the verge of extinction... again

Fara chef. Fara energie.

Mi-e scarba de mine. Mi-e frica de restul lumii. Ma simt vinovata din cauza a ceea ce am facut eu. Ma enerveaza la culme ceea ce au facut altii. Imi pare rau, dar m-am simtit ca si cum cineva m-a lasat fara plasa aia de siguranta pe care mi-a fost atat de greu s-o prind... si nici macar nu am reusit s-o prind prea bine. Imi pare rau, dar n-am vazut alta iesire mai curata, rapida si discreta.

As vrea sa am pieptul plat, ma simt vulgara asa... Mda, mi-am luat tricou cu Casper. Marime de copii. Stramt in zona bustului, larg mai jos si o idee cam scurt daca e sa fie combinat cu ceva cu talie joasa. Imi place, imi plac desenele si nu e chiar asa stramt. Nu cat sa ma deranjeze, nu cat sa nu mai pot sa port altceva pe sub el. Dar e de copii si eu nu arat a copil. Ma rog, nu daca scoatem mutra din discutie.

Am sapte taburi deschise in afara de asta. Celelalte sunt cu tutoriale. S-au tot adunat de duminica seara. Dar pur si simplu nu am chef de ele. Nu mai am chef de nimic. Stau in fata calculatorului si nu ma mai simt in stare sa fac nimic. Orice e prea obositor. Nici chestia asta nu stiu cand o s-o termin de scris.

Duminica seara a trecut varul meu pe la mine. Impreuna cu viitoarea sotie, ca sa-mi lase invitatia la nunta. Trebuie sa recunosc ca am fost foarte placut impresionata. Atat de viitoarea sotie cat si de cum arata invitatia. Fara cupidoni, dantelute, inimioare, fara roz, fara alte chestii gretos de dulci. Simpluta si de bun gust.

Insa tot a fost obositor. Intotdeauna e obositor sa interactionez cu altii, chiar si pentru scurt timp...

Plec vineri dimineata la Brasov. Si restul zilei de vineri il voi petrece cu ai mei pe drumuri. Plus seara zilei de vineri cu familia extinsa. Sambata e nunta... multa lume. Si nici macar nu e sigur ca plecam duminica... Patru zile.

Nu am mai avut in permanenta alti oameni in jur pentru mai mult de o zi si jumatate de mai bine de trei ani. De cand am fost in spital cu aripa rupta. Macar acolo nu ii aveam pe ai mei in permanenta pe langa mine. Si cat nu erau ei prin jur macar nu ma simteam studiata si criticata. Macar acolo nu eram obligata sa interactionez cu altii. Puteam sa bantui pe culoar incercand sa gasesc trasee pe care sa maximizez numarul de gandaci striviti (mda, in caz ca se intreba cineva care-i utilitatea gandacilor din spitale) si care sa evite baltile formate de tevile sparte. Problema complexa de optimizare... bineinteles, sunt ironica. M-am plictisit de moarte. Dar macar am putut sa ma plictisesc singura.

Mi-e frica...

Si nu mai simt in stare de nimic. Inclusiv scris pe blog. Asa ca... pauza! Cel putin o saptamana.