on the verge of extinction... again

Genial titlul, stiu, dar nu gasesc cuvantul, nici macar in engleza. Ar fi ceva asemanator cu "dissonance," dar nu chiar la fel.

Am starea aia de stiu ca, in ultimele doua zile, in ciuda nervilor, in ciuda a tot ce am vazut ca nu merge cum am planificat... am facut, la fiecare pas, ceea ce era mai bine pentru mine si ar trebui sa ma ajute. Sa ies din starea asta. Sa imi gasesc de lucru. Sa evit sa ma simt iar ca un sobolan prins in cursa.

Si se vede. Dar sunt frustrata. As vrea sa fi dat cu pumnii si picioarele si capul in pereti. Pana cand am degetele, genunchii, antebratele, coatele, fruntea pline de sange, zgariate de... nu stiu cum se numesc porcariile alea in relief de pe peretii din hol. Pana imi crap singura oasele. As vrea sa fi luat pastile pana n-as mai fi putut sa respir si m-as fi incolacit de durere in jurul unui picior de scaun sau de birou. As vrea sa fi inceput sa ma tai iar cu lamele boante. As vrea sa imi fi facut singura rau. As fi vrut sa ma doara. Acum. Din cauza mea, nu din cauza altora.

Nu imi place sa fac asta. Sa trag tare cand rezultatele nu sunt pe masura efortului. Pentru ca inseamna un singur lucru: materia prima (eu!!!) nu este de calitate. I'm just a piece of crap - sunt exact la fel. Ingamfata, dezgustatoare, vicioasa, dispretuitoare, sterg si eu pe jos cu altii, imi place sa jubilez. Ma simt al dracului de bine cand imi amintesc ca am putut sa pun intrebari la care nu a stiut sa imi raspunda nici un prof, ca atunci cand ma intreba cineva cum am stiut ce metoda sa aplic ca sa rezolv o problema ma blocam pentru ca nu urmam nici un fel de ghid si pur si simplu simteam in sange ce trebuie facut, ca am picioare lungi, par matasos si piele catifelata, ca tentatia oferita de corpul meu a putut sa insemne mai mult decat o spaga substantiala oferita de altcineva si mai mult decat niste verighete, ca atunci cand m-am angajat prima data eram cea mai tanara din birou si toata lumea spunea ca si cea mai inteligenta. Si in acelasi timp ma urasc. Pentru ca sunt proasta. Si hidoasa. Si singurul lucru care m-a scos vreodata in fata a fost faptul ca majoritatea oamenilor stau chiar mai prost. Relativ versus absolut...

As vrea sa imi fi facut atat de mult rau incat sa fiu incapabila sa mai lupt. Pentru ca dintr-o lupta care n-ar mai avea loc nu as iesi ranita. Invinsa. Dat foaia goala atunci cand stiu ca nu pot lua zece la examenul respectiv. Da, e exact aceeasi chestie. Acum am narile dilatate. Primul examen din facultate. In presesiune. "Ma asteptam la mai mult de la tine..." Si eu. Ma asteptam sa fiu in stare sa iau zece. Ma asteptam sa fiu la nivel de zece. Am luat noua. Si n-o sa-mi iert in veci cearta cu tati dinainte de examen, noaptea nedormita, pastilele si coniacul pe care le aveam la bord... dar as vrea sa fi fost si mai praf. Sa nu fiu in stare sa ma tarasc pana in sala. Sa pic examenul prin neprezentare. Sa am sansa sa-l dau iar. Intr-o stare mai buna.

As vrea sa nu fi reactionat ca o vrabiuta vesela dupa ce am primit ultimul mail despre targul de joburi. O sa se intoarca impotriva mea.

Stiu ca am facut ceea ce trebuia acum. Dar mai stiu si ca acum e oricum prea tarziu ca sa recuperez din doar cateva miscari tot terenul pierdut pe parcursul a mai bine de noua luni. Si stiu ca doar micsorarea handicapului nu e niciodata suficienta. Nu a fost suficienta in facultate. O sters cu mine pe jos atunci si la fel o sa se intample si acum... daca indraznesc sa incerc. Atunci examene, acum interviuri. Acelasi drac pana la urma. Increderea in sine e egala cu zero daca nu exista o baza reala pentru ea. Asta in cazul bun. Pentru ca poate conduce la ridicolul suprem.

Stiu ca nu sunt in stare. Si de asta as vrea sa nu fiu in stare sa incerc macar. Pentru ca atunci cand o sa ma pocneasca ca nu ma descurc... o sa doara. Si o sa fie mult mai rau decat toata durerea fizica pe care as fi putut sa mi-o provoc vreodata.