on the verge of extinction... again

Nu, nu simt nevoia sa fiu amabila, sa apreciez bunele intentii. Fiecare celula din corpul meu uraste sarbatorile cu pasiune.

Masa mea de 25 decembrie. Fara nimic din porc, fara cozonac, fara portocale, fara alte chestii traditionale.

Un 25 decembrie pe care il petrec singura. Ma rog, cu Joe si restu'. Da, pana la urma am hotarat ca o sa-l cheme Joe. De-aia. Patru ani si o saptamana de la moartea omului. Am aprins lumanari parfumate si m-am uitat la desene.

Am scapat de "hai la noi in camera sa ne uitam la televizor!" Am scapat de "hai, ca n-ai mancat mare lucru, hai, mananca fripturica... vrei sa-l superi pe tata?" (asta in ultimii ani, ca inainte era "uite asa imi strici tu mie sarbatorile!") Asta chiar si dupa ce deja mi-e groaznic de rau de la cat am mancat ca poate-poate scap dracului de gura lor. Am scapat de stat sa ascult copchii care rag ceva care se presupune ca ar fi colinde, pentru ca asa-i frumos, sa primesti colindatori. Mi-e scarba de majoritatea chestiilor de la televizor. Nu, sa ma uit la televizor nu e ceva ce ma face fericita. Si nici sa mananc in exces chestii care nici macar nu-mi plac doar pentru ca asa imi urla tot restul familiei. Si nici sa-i las pe unii care canta aproape la fel de prost ca mine sa-mi zgarie timpanele.

Asta ca sa nu se mai mire nimeni de ce primeste de la mine injuraturi ca raspuns la urari...