on the verge of extinction... again

Penultimii au fost doi tipi in statie la Dristor 1. M-au intrebat cum se ajunge la Georgian si am facut un semn cu capul catre metroul din spatele lor. Metrou care tocmai isi inchisese usile.
"Pai din asta tocmai am coborat..." mi-a zis putin dezamagit unul din ei. Era inalt, slabut, cu parul blond-roscat si lung si cu cioc. Aducea putin a John Lennon.
Umerii mei s-au ridicat vreo doi centimetri si mutra mea s-a transformat in ceva de genul "imi pare rau, dar asa stau lucrurile..." Am facut doi pasi in spate si i-am facut un semn cu capul sa vina dupa mine. "Luati tot de la peronul asta metroul pentru Costin Georgian. Dar nu urmatorul, cel care vine la si 26, acela merge la Anghel Saligny..." si am aratat catre monitor. "Il luati pe cel care vine dupa el, cel care are capatul la Republica - trebuie sa scrie Republica in fata..."
"Si cate statii sunt pana la Costin Georgian?"
"Grigorescu, Titan si apoi urmeaza Georgian..."
"Deci ar fi trei..."
"Da."

Am continuat sa ii privesc de la departare. "He looks cute, you know..." Doar un gand. Si apoi m-am urcat in metrou.

De ce-mi cer oamenii mie indicatii? Eu nu-mi cunosc propria destinatie. Sunt mai pierduta decat oricine altcineva, oricat de bine as sti unde sunt... fizic. Uneori ma trezesc ca ma intreb pe strada ce dracu' caut eu in locul respectiv. Stiu bine motivul pentru care sunt acolo, nu pot insa sa inteleg de ce motivul respectiv nu e nul pentru mine. De ce nu o las balta. De ce nu ma intorc acasa.