on the verge of extinction... again

Am privit cu atata ura ceasul radioului atunci cand a inceput sa sune luni dimineata. Si cu o privire dezaprobatoare telefonul atunci cand a inceput si el sa-mi cante. Desi eram deja treaza de la 4. Am strans din dinti atat de tare incat au inceput sa ma doara. Desi acum s-a terminat... pentru o vreme. Pot sa traiesc iar... pentru o vreme

Nu sunt o doamna. Asa ca am voie. Sa spun ca mi-e scarba. De zilele femeii care tocmai s-au incheiat, de ziua mea care urmeaza peste zece zile, de sarbatoarea cu urecheatul (oho, si tocmai cand ma bucuram eu ca n-o sa ma ma mai impiedic de tarabe si corturi pe trotuar ca a trecut 8 martie... n-am scapat, sigur o sa revina in forta cu doua saptamani inainte de Paste). Daca mi s-a spus la multi ani am multumit, sa nu fiu totusi chiar necivilizata si mi-am vazut de ale mele. Si am tinut pentru mine ca mi-au picat prost urarile. De ce? Nici eu nu stiu. Pur si simplu. As vrea sa putem sa ignoram toate sarbatorile. Ma termina perioada dinaintea lor, frica de ce va fi in ziua aia ingrozitoare in care toti sunt gata sa-ti planteze toporul intre urechi la cea mai mica miscare pe care o faci doar pentru ca le face ziua sa nu se mai suprapuna la milimetru peste idealul de perfectiune din mintea lor. Trebuie sa aia, trebuie sa aialalta.

Zilele femeii, ale mamei, blabla. Prima mea profa de engleza din generala povestea cum fiica ei a fost "rebela" la gradinita. Adica de inceput de martie, la serbare, s-a ridicat si s-a dus la taticul ei cu cadoul pregatit impreuna cu educatoarea pentru "ziua mamei". Intrebase fata la inceput de ce nu se poate sa faca un cadou pentru taticul ei, ca asa vroia ea si nu pentru mamica, educatoarea ii spusese ca nu se poate, ca blabla, ca lala. Si nu mai spusese nimic. Dar la serbare tot a facut asa cum a vrut. Mi s-a parut cea mai dulce chestie posibila atunci cand am auzit povestea. Pentru ca nu simt "ziua mamei" si nici eu nu ma simt femeie. Am spus la multi ani de forma, in timp ce ma holbam la un geam, pentru ca mama mi-ar fi reprosat ca n-am facut-o, intotdeauna ne-a reprosat cadourile care nu erau pe masura asteptarilor ei. Si asta s-a intamplat des. Nu ca aschia ar sari departe de trunchi. Si eu sunt vesnic nemultumita. Doar ca eu sunt mai tacuta. Nu simt ziua ca pe ceva frumos. Nu pot sa uit si nu pot sa iert. Toate insultele, acel cuca-m-as pe matematica ta, perna smulsa de sub cap si apasata peste fata. N-are nici o legatura cu faptul ca eu acum nu mai dorm niciodata cu perna, aia chiar e pentru ca mi-e frica de ideea ca as putea ajunge cocosata.

Ziua mea peste zece zile. Luni am renuntat la Looney Tunes. Si mi-a parut rau, foarte rau. Poate cu alta ocazie. Cand spun asta, ma gandesc la ziua mea ca fiind urmatoarea ocazie. Si asa pica sambata. Desi mi-e teama ca nu. Ca iar o sa vina ai mei. Ce bine ca e sambata si ce bine ca mi-am pierdut buletinul in cazul asta. Pentru ca tati tot imi bate apropouri de ceva vreme ca ar vrea sa ma treaca imputernicita la niste conturi de-ale lor. Dar eu mi-am pierdut buletinul. Nu e doar un pretext, chiar l-am pierdut. De fapt cam banuiesc eu unde l-am lasat, dar nu-l vreau inapoi. E mai bine fara buletin in situatia asta pentru ca la banca se cere buletinul pentru asa ceva. Asa ca nu intentionez sa incerc sa-l recuperez sau sa-mi fac altul... cel putin nu timp de cateva luni. Mi-as dori totusi sa nu vina... asa am un chef de Pepe Le Pew... Scriam acum ceva vreme ca in fiecare an sunt intrebata ce vreau de ziua mea si in fiecare an raspund la fel: "peace and quiet..." Anul asta vreau si Looney Tunes. Pepe Le Pew inainte de orice altceva. Si apoi Baby Looney Tunes.

Pastele. Mi-e frica, e asa aproape. Si pe de alta parte ma bucur ca lucrurile stau astfel. E mai comprimata nebunia dinainte de sarbatori. Sa zicem acum e totul inca putin ametit dupa sfarsitul de martie, nebunia de Paste n-o sa inceapa pana martea viitoare. Eu am zi plina la facultate miercuri, marti va trebui sa ma pregatesc pentru laboratoarele de miercuri, joi e iar zi importanta la facultate, deci pana vineri o sa-mi stea mintea la altceva si n-o sa observ. Si apoi e ziua mea, alta nebunie personala si apoi raman mai putin de doua saptamani, in ultima saptamana inainte de sarbatori am observat mereu ca se linistesc lucrurile, deci ramane doar o saptamana, poate chiar mai putin, pentru ca nu stiu cat o sa-mi ia sa-mi revin dupa ziua mea.

Am chef de Looney Tunes. Si am chef de inghetata. Si de facultate, chiar daca e frig. Dar chiar mi se par foarte interesante unele materii... pentru prima data dupa aproape un an. Ironic, nu? Pe undeva, cam asa a fost si la cealalta facultate anul trecut. Primul semestru a fost bleah, nu mi-au trebuit cursurile mele de la facultate, m-am dus insa cu religiozitate in prima jumatate a semestrului la ale altora. Da, stiu, sunt tampita. Ma duc la cursurile interesante (sau, na, mie mi se par interesante) ale altora chiar daca n-o sa dau in veci examen la materiile respective. Asa, pur si simplu, pentru cultura mea generala. Oricum sunt la liber, nu costa nimic si profii nu prea au de obicei studenti in amfiteatre. Cu atat mai putin studenti interesati. Si pentru asta uneori nu ma duc la ale mele, obligatorii, daca nu imi plac. It feels so wild and crazy. Revenind. Asa parca seamana cu ce a fost anul trecut. Pana acum cel putin. Semestrul al doilea a fost mult mai bun. M-am dus la materiile mele si chiar a fost distractiv.

"Din '72... are de doua ori varsta ta." Asta azi. Mi-am tinut gura. Am 26 de ani. Bine, implinesc peste zece zile. De doua ori varsta mea ar fi insemnat din '58. Pe de o parte ma simt bine ca nu arat de 26, pe de alta parte ma simt asa o ticaloasa. Ca si cum pacalesc oamenii.

Am facut atatea greseli luni. De frica. De "da-o dracului, doar sa se termine odata, nu mai suport!" M-am simtit tradata. Desi poate nu era cazul. M-am oprit in pasajul dintre Unirii 2 si Unirii 1. Fix in mijlocul culoarului, seara, in aglomeratie. Probabil m-a injurat multa lume ca stateam ca stalpul acolo fix in mijloc. Mi-a fost asa frica. De oamenii care tot veneau. De ideea de a merge mai departe. Stiu, pare o prostie. Azi m-am bucurat ca m-am oprit. Atunci am inceput sa sun lumea. Nu le-as fi spus de ce, vroiam doar sa vorbeasca cineva cu mine, despre orice tampenie, doar sa stiu ca vorbeste cineva cu mine. Dar n-a avut nimeni timp de mine atunci. Si de aia m-am simtit tradata. Cu atat mai mult cu cat jumatate m-au sunat inapoi. Dar eu eram deja varza si nu mai aveam chef de nimic. Daca sun pe cineva intr-un astfel de moment... nu vreau sa ma sune inapoi peste un sfert de ora. Imi face si mai mult rau asa.

Port aceeasi bluza ca in ziua aia in care imi era asa frig si eram asa adormita. Gandul asta m-a facut sa zambesc. Dar mi-e asa o frica...