on the verge of extinction... again

Eu... Mie... Eu... intr-o astfel de situatie. N-as fi plans, chiar daca as fi stiut ca sunt singura. Mi-as fi facut tot atatea griji, poate chiar mai multe. Mi-ar fi fost si mie prea rusine sa sun... desi poate ca in cele din urma as fi facut-o. N-as fi putut sa ascund cat ma bucur ca totusi a ajuns intreg in cele din urma. Desi cu siguranta nu i-as fi spus cat de ingrijorata am fost. Mi-ar fi fost prea rusine. Nu cred ca i-as fi reprosat ora. Din nou, mi-ar fi fost prea rusine. Dar as fi sarit pe el (foarte la propriu), l-as fi luat in brate, l-as fi umplut cu pupici, l-as fi ajutat sa se dezbrace de sacou, chiar si de incaltari, as fi stat cu el la masa, chiar daca eu cu siguranta n-as mai fi mancat nimic. Stiu, pot fi groaznica uneori. Logic, nu cred sa-i faca placere cuiva sa simta doua brate care vin din spate, fiecare de cate o parte a gatului si un cap care i se lasa pe un umar... si uneori un intreg corp, chiar daca de jumatate din greutatea lui lasandu-i-se pe spate... in timp ce mananca. Si totusi, o comit mereu.

[iunie 2003]
Am fost imprudenta, stiu. Am fost imprudenta pentru ca mi-a fost frica de propriii mei demoni. Si a observat. Doar ca n-a fost sigur de concluzia corecta. Si a banuit altceva, fiindca niste vecini il intrebasera daca mai locuieste un barbat cu mine. Asa ca s-a gandit ca probabil or fi vazut ei ceva. Si ne-am certat. Urat de tot. Si a plecat furios. Era ora 16. Si am ramas singura cu demonii mei. Dupa sapte ore si jumatate am primit un telefon.
"Ce i-ai facut?"
"Nu i-am facut nimic..." si incercam sa respir normal in telefon. Capul imi facea zbang-zbang, obrajii imi erau fierbinti, imi era greata...
"L-ai suparat! A plecat plangand de la tine! I s-a facut rau la volan."
"Unde e?" Nu mi-as fi imaginat ca as fi putut sa sun atat de calma punand intrebarea aia. Dar nu am primit nici un raspuns... asa ca a doua oara a disparut intreaga aparenta a calmului - aproape ca am urlat-o.
"In mormant! In mormant!" Si au urmat alte reprosuri... dupa care mi-a inchis telefonul. Iar eu am ramas pe jos, langa perete, plangand.

Nu l-am mai sunat decat peste doua saptamani. Mi-a fost rusine. Inca nu se simtea prea bine.

Big boys/ girls don't cry. Heroes are never weak. They're tough. They never ask for help. They never worry. They're never scared. They don't dream about impossible things, they die trying the impossible. They're perfect.

Atatea modele cu care crestem. Din carti, din viata reala. Prezentate ca fiind lipsite de astfel de momente de slabiciune. Ne aduc aminte mereu atunci cand ne julim genunchii - "de ce plangi? doar esti mare acum." Si apoi modele mai complexe. Cei carora le pasa de altii pot fi manipulati usor.

Intotdeauna mi-a fost rusine. Ca sunt fata. Sexul slab. Ca mi-e frica uneori. Ca imi fac griji uneori. Ca imi vine sa plang uneori. Ca simt ca nu ma descurc uneori. Ca ma simt vinovata uneori. Pentru ca, daca ma simt vinovata, asta inseamna ca am facut ceva gresit. Ca nu sunt perfecta. Punct. Fara 'uneori' la asta.

S-a intamplat sa fiu "baietelul" lui tati. Prin ceea ce m-a pasionat. Nu pot sti daca mi-ar fi fost mai greu in situatia in care lucrurile ar fi stat altfel.

La sfarsitul saptamanii trecute puneam pe blog un link catre primul episod din 'Capitol Critters', 'Max Goes to Washington'. E o bucata in partea a treia (0:49) care mi-a ramas pe creieras:
"I ran, Jammit."
"What?"
"I came back and the smokers were all over our basement... and I saw my mother and I told her to hang on... then I just ran away..."
"That's why you're acting like such an idiot? 'Cause you ran?"
"She was right there, I told her I could save her..."
"Hold this." [un lant legat de roata elicopterului] "Go on, just hold it!" [si, dupa ce Max il apuca, il pocneste sa cada de pe roata si sa ramana atarnat de lant]
"What are you doing?!"
"OK, you can let go now."
"Are you crazy?! Pull the chain up!"
"Neh"
"Jammit!!!"
"You're still here..."
"Jammit, I can't hold on!"
"Sooo?"
"So I don't want to die you big bad creep... oh!"
"'Oh!' is right, butthead! So you ran. You think she hates you for that? You think it's a crime to survive? What else have we been doing for ten million years?"

Nu cer ajutor decat atunci cand sunt cu adevarat disperata. Chiar daca motivele pentru care sunt disperata ar putea sa li se para nimicuri altora. Partial si pentru ca sunt unele "amanunte esentiale" pe care le omit... pentru ca... pur si simplu mi-e prea rusine. Asa ca disperarea mea are mare sanse sa para superficiala. Si ma simt groaznic de vinovata ca am ajuns sa cer ajutor. Groaznic de vinovata ca ii las pe altii sa ma vada atat de vulnerabila.

Ma simt groaznic de vinovata cand o persoana cu care trebuia sa ma vad intarzie. Trebuia sa se vada cu mine, deci, daca a patit ceva, e vina mea. Si toata lumea o sa dea vina pe mine si toata lumea o sa ma urasca. Si, de multe ori, imi e prea rusine sa dau un telefon. Asa ca... ramane doar sa ma torturez singura cu tot felul de scenarii catastrofale.

Pe undeva... as putea sa dau vina pe felul in care am fost educata. Ai mei se apuca sa-mi trimita rude din Bucuresti sa vina sa-mi sune la usa, sa anunte politia, sa sune la facultate daca nu le raspund timp de cateva ore la telefon din diverse motive (mi s-a descarcat telefonul, a ramas pe vibratii intr-o geanta sau intr-un buzunar). Da, exagereaza. Ultima data s-a intamplat ieri. Nu stiu ce au spus cand au sunat la politie sau ce au vorbit cu verisoara mea de au convins-o sa plece de la lucru si sa vina plangand la mine, dar stiu ce au spus cand au sunat la facultate: ca nu mai stiau nimic de mine de trei zile. Alea trei zile erau cateva ore. Maxim cinci. So I lie to them a lot. I'm sick and tired of this crap.

Cateodata ma pocneste cate o chestie care ma face sa ma intreb daca nu cumva am gresit ceva atunci. Si mi-e frica de consecinte. Atat de frica incat as vrea sa-l rog pe G. sa verifice. Dar imi e prea rusine. Imi e prea rusine sa ii cer ceva. Ma sperie prea tare ca, in cazul asta, s-ar putea sa fiu nevoita sa explic de ce ma tem ca e posibil sa fie ceva care sa nu fi mers bine. Imi e prea rusine ca nu mai am incredere in el. Ca parca atunci cand inca aveam incredere in el nu aveam nici atatea motive sa imi pun intrebari.

In noaptea asta mi s-a mai spart o teava. De la caloriferul de la baie de data asta. Si nu, nu cred ca ar fi cazul sa merg pe la biserica fiindca prea imi pica toate una dupa alta in cap. Deocamdata teava e bandajata si are o cutie de inghetata sub "bandaj". Apropo, e de-a dreptul scarbos sa tii o lanterna in gura ceva mai mult timp. Dar na, nici nu mai aveam curent de trei ore (asta nu mi s-a intamplat doar mie, am observat-o la toate blocurile din jur) si trebuia sa bandajez teava.

I'm scared.