on the verge of extinction... again

Nu ca asta ar fi ceva nou, surprinzator. Stiu asta de mult timp. Pot sa observ fenomenul foarte des. Dar in noaptea asta parca ma si sperie putin. In ciuda faptului ca, daca stau bine si ma gandesc, incep sa nu mai fiu sigura pe afirmatia din titlu. Incep sa nu mai fiu sigura pe faptul ca stiu ce e natural.

S-a intamplat azi ieri in metrou. Metrou de tip nou. Se urca o femeie grasa cu multe fuste si cu un copil mic si incepe sa se plimbe pe la fiecare, plangandu-si situatia financiara si cerand bani. Asta pana cand se trezeste unul din indivizii plantati de paza in metrou si isi aduce aminte de ce o fost pus el acolo de fapt, in timp ce din stanga mea se aude o voce trista "tocmai la mine ti-ai gasit sa vii!" Femeia e chiar in fata mea acum, incearca sa il convinga sa o lase sa cerseasca in continuare. Nu merge. Se lasa pagubasa si se indreapta spre o usa. De undeva din stanga, de pe un alt grup de scaune s-a ridicat o fata cu fata rotunda. Dar nu coboara la prima statie. Vine si se asaza pe unul din scaunele ramase libere in fata mea. Si incepe sa vorbeasca cu cineva din stanga mea, destul de incet incat sa nu-mi inteleg ce zice cu tot zgomotul metroului. Zambeste. Si prind cateva cuvinte - "nu merita... cine? parintii tai? nu mai plange... eu sunt asa, mai sociabila... hai, linisteste-te... ai terminat facultatea? e bine atunci..." Fata din stanga mea plange. Eu nici nu observasem. E cu telefonul in mana, probabil in urma unei discutii la telefon. Statie. Si cobor.

Acum... multe, multe luni. De fapt, e un interval care se masoara deja in ani. Prima impresie. Da, conteaza. Din nu-stiu-ce motive unii oameni se intampla sa-mi fie simpatici. Majoritatea nu. Unii totusi da. Sunt groaznic de timida, n-as indrazni sa intru in vorba cu cineva asa cum a facut-o fata cu fata rotunda azi ieri in metrou. Dar stiu ca zambesc si ma luminez la fata cand isi face aparitia o persoana care a reusit sa-mi devina simpatica. Si, da, uneori ma port intr-un fel asa idiot ridicol copilaresc. Aproape ca ma gudur ca un catelus. Si apoi... nu stiu, depinde de reactia persoanei respective. N-am patit-o pana acum, dar stiu ca nu mi-ar pica bine... asa cum nu cred ca i-ar pica bine unui catelus care se gudura sa isi ia un sut si un "mars de aici, potaie!" Pentru ca nu m-am apropiat cu intentii rele. Cred ca pot sa ma consider norocoasa, de obicei mi s-a acordat o minima atentie. Si da, ma bucur de atentie si devin chiar mai prietenoasa. Si in continuare se ofera cate ceva din fiecare parte. Si deodata ma simt vinovata ca eu am initiat tot si ca e posibil ca persoana cealalta sa continue doar pentru ca se simte vinovata ca eu am oferit mai mult si simte ca trebuie sa compenseze, ceea ce ma face pe mine sa ma simt vinovata si sa simt ca a venit randul meu sa compensez si sa ma intreb ce am facut oare, cum de am reusit sa intru intr-un astfel de "joc" si sa mai bag si pe altcineva impreuna cu mine.

Where does "I like you" end and where does "I feel guilty" start?

Nu vreau ca altii sa se simta vinovati. Nu vreau sa ma simt nici eu vinovata. Pentru ca mi-e teama ca as putea sa o iau ca pe o invitatie de a profita de ei. Si ca ei ar putea sa ia sentimentul meu de vinovatie ca pe o invitatie de a profita de mine.

Mi-e asa neclar ce vreau eu de fapt. Ce sa mai zic despre ce rezulta in urma tuturor ideilor care de care mai ciudate referitoare la ce vor ceilalti de fapt. Ceva neclar... dar clar gresit, insa. Nu pot citi gandurile. Cu atat mai putin pe cele care poate nici macar nu sunt clar definite in mintea in care se nasc.

Fum. Asta sunt gandurile mele. You cannot grab them.