on the verge of extinction... again

Marti, 9 septembrie, 8:30.

Stateam pe o targa in hol la camera de garda de la ortopedie. Nu, nu mai patisem nimic, pur si simplu stateam acolo si ma uitam printr-o revista pe care mi-o luasem din acelasi motiv pentru care stateam pe targa si nu pe scaun: acolo e mereu plin de mosi si babe care vin cu cate 1-2 ore inainte, nu ca mine, fata punctuala care imi fac aparitia cu doar 10 minute inainte. Asteptam sa coboare doctorul de la etaj. Targa era chiar in fata usii prin care se ajungea pe culoarul unde erau lifturile, asa ca am fost probabil prima chestie pe care a vazut-o omul cand a trecut pragul. Mi-a facut imediat semn sa vin cu el in sala, dar... hehe, eu eram ultima sosita si asa cred ca mi-ar fi sarit in cap mosii si babele daca as fi intrat chiar atunci. M-am bagat la inca un articol.

In cele din urma, am intrat... da, ultima! Ma asteptam sa vrea sa ii arat cum ma descurc cu miscatul mainii... ceea ce s-a si intamplat, nu inainte sa le povesteasca celor doi colegi ce patisem. Mmm, asta a fost ciudat. De fapt... parca intotdeauna e ciudat cand se vorbeste de mine si sunt si eu de fata... in orice tip de situatie. Plus acel ciudat dat de "chiar asa de neobisnuit o fi ce am patit eu?" si plus acel ciudat dat de "wow, inca mai tine minte toate astea la 5 saptamani [si o zi] dupa incident?".

Bun, cam ce ar fi trebuit eu sa arat in materie de miscari ale mainii drepte? Oare de ce nu imi pusesem intrebarea mai devreme? Sincer, nu eram chiar asa jalnica precum probabil ca am parut. Eram insa dezorientata. Tot raul spre bine insa, nu? Pentru ca a urmat intrebarea: "Ti-ar fi greu sa vii aici zilnic pentru recuperare?" Hehe, bineinteles ca nu! Da, stiu! Iresponsabila mica ce sunt! Da, e mult mai comod sa imi dicteze altcineva mereu ce exercitii sa fac, sa traga tare de mine [pentru ca trebuie sa recunosc si eu ca nu prea fac asta]... mai ales in situatia in care eu nu ma pricep chiar deloc.

L-am urmat ca un catelus pe holurile spitalului pana la sala, am bagat la creieras explicatiile referitoare la hartiile care imi vor trebui, echipament, program si a ramas sa vin a doua zi pregatita sa incep. Cum am facut rost de adeverinta ca sunt studenta in cateva minute in afara programului de la secretariat voi povesti alta data.

Miercuri, 10 septembrie, 8:30.

Cu geanta de voiaj pe umar, ma plimbam iar pe holurile spitalului. Minutele pierdute cu diverse hartii, coduri si alte chestii de genul asta mi s-au parut lungi. In cele din urma am ajuns din nou la sala.

Va urma... da, a fost frustrant rau!