on the verge of extinction... again

Pentru ca au fost prea tari la ARTmania.

Nu m-am dus acolo fana. Stiam doar o mana de piese. Placute, dar nu chiar genul meu de muzica. Cand am coborat din tren in Gara Sibiu nici macar nu aveam de gand sa stau pana la sfarsitul bucatii lor. Din prima zi ma interesau in primul rand Epica si putin Trail of Tears.

Insa cand i-am auzit cum pot suna live si cand am vazut cata energie sunt capabili sa transmita... n-am mai putut sa vreau sa plec. N-am mai vazut asa ceva pana acum. Cei mai in varsta si totusi au sters pe jos cu toate celelalte trupe de la festival. Si l-au facut pe iepurasul Duracell sa ia peretii la pumni si suturi de ciuda ca pe el nu-l tin bateriile atata.

Doua mostre.

Unu.

Si doi.

Au redefinit notiunea de nebunie. Ce-a fost acolo n-a fost nici la Amon Amarth. Doar eu am avut pe deasupra mea peste treizeci de oameni, inclusiv solistul.

Imi pare rau ca pana nu are trecut numele trupei pe ea...

Si imi pare rau ca n-au cantat in ultima noapte. N-as mai fi ajuns sa tremur din toate balamalele...

M-am simtit bine. Au fost prea tari...