on the verge of extinction... again

Se da una bucata brontozaurel ametit de atata slalom printre zone in reparatie si cablurile lucratorilor de la Altona. Se urca in primul S1 si isi parcheaza oasele in apropierea usii. Scaunele sunt in grupuri de cate patru pe fiecare parte, doua cu fata in sensul de mers, doua invers. Gradul de ocupare e... mediu. Nu e nimeni pe scaunu' de langa sau pe cel din fata, dar pe diagonala, inspre culoar (brontozaurelul e la geam), mai e un tip.

La Reeperbahn, pe usa din spatele brontozaurelului se urca o dama. Si probabil alti oameni, dar doar dama respectiva pica pe tipul asezat pe diagonala fata de brontozaurel cateva secunde mai tarziu. Ce-a urmat... scuze peste scuze peste scuze peste scuze... parca mi-am pierdut mintile de tot cu telefoanele astea! (sau ceva de gen, sa n-aveti prea mari pretentii de la nivelu' meu de intelegere al limbii). Deci a cazut peste el pentru ca era cu ochii in telefon? Brontozaurelu' se uita pe geam si nu prinsese asta. Da, stiu, e fascinant peisaju' pe acolo (sarcasm, in caz ca cineva ar lua asta de buna).

Tipul e politicos si incearca sa o linisteasca - toti ne-am pierdut mintile... - in timp ce brontozaurelu' isi musca buzele si se preface ca i-ar fi intrat ceva in ochi doar ca sa aiba motiv sa acopere parte din fata cu mainile.

Pana la urma, dama trece mai departe, spre alt grup de scaune. Coboara cu doua statii inaintea brontozaurelului, trecand iar pe langa tip si cerandu-si iar scuze.

Boala secolului... telefonu'!