on the verge of extinction... again

Inca ma gandesc la perioada aia, desi o simt atat de departe acum - au trecut trei ani si jumatate... Atunci simteam ca am pentru ce sa lupt, acum nu cred ca m-ar mai interesa ce imi doream atunci, prea multi oameni mi-au dovedit ca sunt... doar oameni si ca n-ar fi trebuit sa-i urc niciodata pe un piedestal. Nu ca eu mi-as dovedit mie altceva in afara de faptul ca uneori port ochelari de cal si ca sunt groaznic de egoista din moment ce ma ingrijesc de frustrari din 1996 si nu imi pasa de cum se vad lucrurile prin ochii altora...

Atunci eram fericita, acum sunt doar satisfacuta... din anumite puncte de vedere. Sunt satisfacuta ca am facut progrese in anumite directii. Am invatat destule chestii de la inceputul anului pana acum. Ceea ce este un lucru bun... in ciuda sentimentului ala de nu-mi vine sa cred cat de toanta am putut fi!. Daca vreti un exemplu clar la capitolul asta, apasati in acelasi timp tastele Ctrl si + in Chrome sau Safari.

M-am mintit singura inadmisibil de mult in ultimii ani. Ueori sunt inca tentata sa o fac. Insa tin enorm la amintirile momentelor frumoase. Si am avut o multime de astfel de momente in 2009. Atunci cand Motorhead au ajuns la noi pentru prima data. Faptul ca am avut norocul sa-i vad din nou in vara asta mi-a amintit de unele din ele. Si am fost furioasa ca indraznesc sa ma mint ca lucrurile nu stau mai prost decat atunci, ca imi este atat de usor sa ignor faptul ca de fapt compar mere cu pere... Dar am mai corectat putin asta in ultima vreme.

Fraiera. Pentru ca am plans pana n-am mai putut sa respir atunci cand unele lucruri s-au dus dracului. Din pacate, asta nu s-a intamplat niciodata fara contributia mea. Sau, mai bine zis, lipsa mea de contributie a contribuit la faptul ca s-au dus dracului. Pentru ca atunci cand eu nu prea mai aveam ce sa fac, mi-a fost frica, rusine sa cer ajutor. Ajutor pe care ma temeam ca il voi primi cu o multime de reprosuri. Pe care m-am temut ca nu-l merit si ca nu-l voi primi.

Daca e sa fiu realista, nici nu l-am primit atunci cand n-am mai putut sa rezist fara sa-l cer. Am primit mai multa atentie decat imi doream, sfaturi pe care nu mi le doream si de care nu aveam nevoie - ia si tu ceva pentru durere, mama nu rezolva practic problema, mai ales ca nu durerea e insuportabila, ci ideea ca au trecut patru luni in care a fost zi de zi cu mine si ca probabil asta semnalizeaza o problema serioasa. Si da, a trecut atata timp pentru ca mi-a fost rusine sa le spun alor mei ca am nevoie de bani, in conditiile in care oricum sunt un parazit.

Si sunt un parazit pentru ca incerc sa imi gasesc de lucru exact asa cum incerc sa cer ajutor. Adica mai degraba nu. Pentru ca in ambele cazuri sunt ingrozita ca o sa mi se dea peste bot si o sa mi se spuna ca nu merit.