on the verge of extinction... again

Peste cateva saptamani va trebui sa merg la o nunta. A doua din toata viata mea. Prima data aveam sapte-opt ani si cred ca am adormit. Asa ca tot ce stiu despre nunti este... mai nimic!

Asa ca acum am o multime de nelinisti si intrebari. Ce se intampla la o nunta? Cum decurge totul? Cat dureaza fiecare parte? Cat dureaza totul?

Ce-ar trebui sa port? Merge si ceva oarecum "de birou"? Eu ma gandeam la rochia asta. E cea mai exagerata chestie pe care o am. Ai mei ma tot freaca la cap sa-mi cumpar o alta rochie "de ocazie", dar eu nu mi-as dori asta din mai multe motive. Nu-mi plac rochiile "de ocazie". Nu-mi plac rochiile cu flori, danteluta, volanase, margele sau diverse dracii metalice integrate, cu pietricele sau cu sclipici. Mi se pare o risipa crunta de bani sa dau 100 lei pe ceva ce nu as purta in mod obisnuit. M-am holbat totusi in trecere prin vitrine si nu mi-a placut nimic din ce am vazut - absolut toate mi s-au parut groaznic de incarcate, de prost gust. Nu ma atrage ideea de a-mi toca timpul si nervii cautand o rochie. Plus ca, daca pana la urma totusi ajung sa fac asta si ajung sa gasesc ceva care sa-mi placa, nu va fi ceva prea diferit de rochia albastra pe care o am deja (mi-e clar ca voi cauta o rochie scurta, o rochie cu linii simple, fara chestii decorative, o rochie care sa nu fie decoltata, in culori din zona negru-bleumarin-gri) pentru ca gusturile mele sunt aceleasi, deci care-i rostul pana la urma?

Cum poate o persoana ca mine sa reziste?

Nu stiu multe despre nunti, insa printre putinele lucruri pe care le stiu este ca acolo sunt oameni. Multi. Eu sunt timida si tacuta. Mi-e groaza de ideea ca vor exista oameni care vor incerca sa intre in vorba cu mine. No, I don't know you, no, I don't want to talk to you.

Mai stiu ca la nunta se mananca. Eu sunt o creatura pretentioasa si nu am gasit niciodata intr-un restaurant un fel de mancare principal care sa-mi placa. Asa ca mi-e clar ca nici la nunta nu va fi vreun fel principal de mancare care sa-mi placa (nu imi place nimic din ce are in componenta sare, condimente, sosuri, legume si zarzavaturi; si nu-mi place carnea fibroasa la care trebuie mestecat pana adormi). Si asta e partea care ma ingrijoreaza cel mai putin. Partea care ma sperie cu adevarat este ca... de cand ma stiu si oricat de discret as fi incercat sa refuz, faptul ca sunt asa a constituit mereu un excelent subiect de discutie pentru cei din jur - "cum, nu mananci nimic?"/ "dar nici macar ___?"/ "nu se poate, trebuie sa-ti placa ___"/ "dar incearca ___, trebuie sa incerci!"/ "n-ai mancat ___ facut cum trebuie daca nu-ti place"/ "uite, ia de la mine din farfurie sa incerci macar"/ "da' tu ce mananci de obicei?"/ "[n]-am mai cunoscut pe cineva asa"/ "n-ai cunoscut foamea, ai manca orice"/ "pai cum, alti copii mananca tot ce le pui in fata". Ca sa nu mai vorbim de faptul ca se poate intampla sa fie si copii prin jur si sa prinda o idee fixa repede - inca imi vine sa intru in pamant cand imi aduc aminte de copchila care alerga urland "Ana nu mananca decat ciocolata! Ana nu mananca decat ciocolata! Ana nu mananca decat ciocolata!". Poate ca ar fi trebuit sa ma fi obisnuit deja, insa de fiecare data ma simt ca un sobolan incoltit, injur in gand, imi imaginez raspunsuri "dragute" de genul "stiti, de fapt eu sunt canibala si absolut incantata sa va vad cum mancati" sau "astept sa se intunece ca sa merg in cimitir - n-ati citit 1001 de nopti?", vizualizez scene amuzante (cum le-as varsa un tomberon in cap celor care s-au apucat sa comenteze magareste) si imi promit sa fac tot posibilul sa nu mai ajung niciodata intr-o astfel de situatie. Adica sa nu mai fiu nevoita sa stau la masa cu altii.