on the verge of extinction... again

Vad oameni care se bucura ca vine pastele, care tot turuie cu invierea, cu saptamana luminata, cu alte chestii sfinte care mie imi ies pe o ureche si imi intra... a, scuzati, era invers, imi intra pe o ureche si imi ies pe alta. In caz ca nu era deja clar aspectul asta, nu sunt credincioasa. Sa zicem ca am beneficiat de un fel de supraexpunere la religie cat timp am fost mica. Mama merge la biserica in fiecare duminica, a umplut peretii casei cu goblenuri cu icoane, tine toate posturile la modul de m-a facut sa ma intreb: "ba, da in calendarul ortodox e post mereu?" Ca eu nu prea stiu cand nu tine ea post. Ah, ba da, cum am putut sa uit. In noaptea de inviere, dupa ce se intorceau de la biserica, ea era cea care venea cu "hai sa mancam!" Si tara brontozaurelul din pat in bucatarie, brontozaurelului ii picau ochii de somn in farfurie si injura (da, injura in noaptea de inviere) in gand pentru ca nu-si dorea decat sa pice dracului in pat si sa doarma, nu sa fie tarata la indopare si condamnata la o stare de greata pana miercuri. Nu exagerez. In clasa a unsprezecea mi-a fost rau de duminica pana miercuri. Ceva similar se intampla si de Craciun la terminarea postului. Dar parca de paste a fost mereu mai rau.

Asa ca nu, nu sunt incantata ca vin sarbatorile. Niciodata. Mi-e scarba de acel "asa se face". O scarba atat de puternica incat nu pot sa o ascund chiar daca mi-e groaza de toate topoarele verbale pe care o sa le primesc fix in crestetul capului. "Asa-mi strici tu mie sarbatorile de fiecare data!" Delighted, mommy dearest, if that is truly the case, it's good to know at least we're even. "Nu stiu de ce m-a pedepsit Dumnezeu cu un copchil ca tine." Cred ca mai degraba mi-as plange mie de mila ca nici macar n-ai fost in stare sa-ti iasa sa avortezi. "Alti copii... [bla bla]" Daca vorbesti cu copii imaginari, cred ca tu erai aia care ar fi trebuit sa stea de vorba cu psihiatrul atunci cand m-ai tarat acolo. Ca alti copii reali nu ai si cu copiii altora stim al dracului de bine ca intri in contact din an in paste.

Da, stiu, sunt obraznica si impertinenta ca gandesc chestiile astea. Pentru ca nu, nu i le-am spus niciodata. Ea urla la mine. Si eu tac. Si gandesc chestiile astea. Pentru ca simt ca imi pierd mintile. Daca nu fac ceva sunt lenesa. Daca fac, de ce m-am bagat, ca nu era treaba mea. Imi face scandal ca nu vreau poze la ocaziile care i se par ei speciale. Nu vreau poze pentru ca, daca accept sa fiu pozata, dupa aia incepe sa critice cum arat in poze. De cand am ceva amintiri legate de existenta mea tin minte ca imi facea mereu scandal ca mananc prea putin. Si tot de atunci tin minte ca de fiecare data cand mancam imi spunea ca sunt cat o batoza. Intodeauna a avut grija sa-mi spuna ca sunt proasta, ca ea cand era de varsta mea avea numai note de zece si mergea zilnic 15 kilometri pana la scola si avea grija de un copil mic (sora ei mai mica).

S-au schimbat intr-adevar multe lucruri de cand am venit in Bucuresti. Din ambele parti. E dulce ca mierea de multe ori. Nu ma scoate din "puiule" de multe ori. Exista in continuare si multe momente urate. Eu... am aflat cum e sa fiu singura. Si e de un milion de ori mai bine. Mi-e groaza sa mai merg la Brasov. Nu pot sa dorm acolo. Sunt mult prea agitata. Imi iau laptopul, inainte imi luam DVD-uri, CD-uri, imi fac planuri sa lucrez ceva pentru faculta, sa ma uit la concerte, desene animate. Dar de cele mai multe ori sunt prea agitata sa fac asta. Si mi-e mereu frig acolo. Si greata. Asta e unul din motivele pentru care mi-e mereu frica la intoarcere. E groaznic sa stiu ca sunt singura in tren, mi-e rau si am laptopul la mine. Si masina ma zguduie intr-un mod care reuseste sa-mi accentueze starea aia (si nu, eu nu am rau de masina, doar ca nu-mi prinde bine sa fiu zguduita cand mi-e deja rau). Si apoi vreau sa-mi fac singura rau atunci cand sunt singura noaptea si sunt agitata, prea agitata ca sa mearga oricare din metodele de a-mi distrage atentia (desene, concerte, teme). Si nu-mi place ziua de paste. Nu-mi place ca sunt toate inchise, nu se poate merge nicaieri si e tortura o zi intreaga, asa agitata cum sunt. Daca mergem undeva la cumparaturi macar se mai pierde timpul. In hipermarket e muzica, ma mai opresc in fata rafturilor. Si ma uit la ele... prin ele. Si vine mama la mine sa ma intreaba "ai vazut ceva?" Si nu stiu decat sa-i resping intrebarea cu... "oarba nu cred ca sunt, nu?"

Se apropie... Si mi-e frica... Si am o pofta nebuna de Calvados...