on the verge of extinction... again

[Pentru ca am citit doar articole despre miracole de Craciun, despre cat de frumos este/ era Craciunul, despre cum oamenii se simt din nou copii si despre alte chestii gretoase de gen. Nimic autentic, de genu' mama a facut o crema de zahar ars grozava, din pacate si-a lasat si jumatate din peruca in ea, colindatorii au speriat maidanezu' pe care baba nebuna de la sase il lasa sa intre in bloc si, de frica, animalu' s-a pisat pe usa noastra. Doar sentimentalisme care ma fac sa vomit. Asa ca o sa bag eu o poveste sincera de Craciun.]

Nu era inca foarte treaza. A adunat rufele de pe franghie si s-a dus si le-a trantit pe toate gramada pe birou. S-a invartit putin prin camera incercand sa-si aduca aminte ce isi propusese sa faca in urma cu nici doua minute. I-au picat ochii pe telefonul care se agita in tacere pe patura.

Asta in timp ce a realizat ca vezica o indeamna sa fuga la baie. Nu-i nimic, oricine ar fi, scapa ea repede de el. A luat telefonul, a apasat pe Answer si a pornit spre baie.

Cum? Descrierea? Pai... aaa... Nu intelegea cum dracu'... parca i se golise creierul de toate informatiile pe care altfel nu le-ar fi uitat niciodata.
"Ai nevoie sa-ti spun acum?"
A privit cu regret colacul de la wc, a oftat in gand si...

"O secunda, iti spun imediat..."
Si a luat-o la fuga pe hol. A ajuns in camera, s-a bagat sub birou si a inceput sa demoleze teancul de mape depuse deasupra biliorafturilor. Mapa alba cu dungi bej si bleumarin... unde dracu'? A trecut prin toate si tot n-a gasit-o. Le-a luat iar la rand, trebuia sa fie acolo, era sigura ca n-o pusese in alta parte. Ah, da... era acolo, nu fusese suficient de atenta prima data...

A luat mapa si a fugit cu ea inapoi spre baie. Teoretic trebuia sa-i fie usor sa gaseasca ceea ce cauta, stia ca numerotase paginile, stia ca trebuie sa caute pagina 12... Practic... niciodata nu se mai lipisera foile unele de celalalte asa cum se lipeau in momentul acela. A reusit totusi sa dea de pagina 12, sa citeasca toata poezia cu descrierea.

Nu-si mai dorea nimic, doar sa fie lasata in pace, sa poata inchide telefonul... In sfarsit!

Uneori, nu exista cadou de Craciun mai minunat decat un End Call!

PS - Ii urasc pe toti cei care au mentionat cuvantu' sarmale. Pentru ca n-am mai vazut de vreo 15 ani sarmale care sa-mi placa mie, asa cum le facea mamaia cand eram mica. Cu frunza de vita de vie, fara rosii, fara bulion, fara smantana, nesarate. Doar carne tocata si orez in frunza. Uneori (de exemplu acum, cand tot ce am in casa sunt niste kilograme bune de ciocolata si fructe si lapte si suc de mere si sirop de mure si zmeura) mi-e pofta. Dar n-as indrazni niciodata sa spun asta. M-as simti groaznic de vinovata s-o pun sa-mi faca ceva. Mai ales ca in septembrie s-a suparat ca mi-a facut snitele si n-am vrut sa le mananc... Adevarul e ca sunt atat de aeriana si neatenta incat nici nu m-am prins ca facuse snitele...