on the verge of extinction... again

Max si-a facut aparitia in 1998. Era vioi, incredibil de frumos si simpatic tare. Imi placea sa stau spanzurata pe geamul de la bucatarie si sa il urmaresc in timp ce alerga prin curte dupa vrabii, sarea pe masina, trantea chestii si apoi le tragea dupa el prin toata curtea.

N-a trecut mult timp pana cand in curtea casei de la coltul strazii a aparut si Haki. Spre deosebire de Max, pe Haki l-am vazut inca de cand era mic de tot. Un ghemoroc cu blana. Un ghemotoc agitat rau. Un ghemotoc care a crescut fenomenal de repede. S-a facut repede aproape cat Max. Iar mama deja nu prea mai era sigura care e care atunci cand ii vedea de la geam. Trebuia sa ma intrebe pe mine. Eu stiam ca Max e ceva mai lat in umeri, o idee mai deschis la culoare, iar pata lui alba de pe ceafa e mai mare.

Eu am mai stat pana in 2002 in Brasov. Si nu m-am saturat niciodata sa-i privesc de la geam. Cum sareau prin zapada de parca le montase cineva arcuri pe labute. Cum se invarteau dupa propria coada. Cum sareau dupa vrabii. Cum isi aduceau singuri in gura paturile pe care stateau cand ii plimba cu masina. Si cum erau mereu in competitie pentru locul din fata. Am vazut multi caini care tremurau si latrau la masini. Max si Haki pareau fascinati de ele. Sareau veseli cand se pregatea plimbarea, iar capota masinii era locul lor preferat de odihna.

In ultimii noua ani nu i-am mai vazut decat in timpul rarelor vizite la Brasov. Azi m-a sunat mama. Stapana lor a murit, in loc s-au mutat altii. De la care cei doi cam refuza sa manance. Mi-a zis ca i se rupe inima cand ii vede.

Eu... cred ca plang...

In poza nu sunt Max si Haki. Sunt alti doi din aceeasi rasa pozati de mine la mijlocul lui decembrie 2005 pe Calea Mosilor.