on the verge of extinction... again

Cred ca prima amintire cu asa ceva e cea a unei pisici. Eram la tara, la parintii mamei. Pisica tocmai prinsese un soricel. Dar i-a dat repede drumul. Si de acolo de unde-si ridicase gherutele, pe spatele soricelului au aparut firicele rosii. Dar a incercat sa fuga. Si pisica l-a lasat. Pentru putin timp. Dupa care l-a oprit cu aceleasi gherute. Apoi i-a dat din nou drumul. Si scena s-a repetat. De vreo cateva ori.

Aveam sa vad iar scena multi ani mai tarziu. In desene animate (si nu, nu ma refer doar la foarte cunoscutele Tom & Jerry). Dar parca nu semana asa tare cu ce vazusem atunci cand eram mica. Desenele animate erau fara sange, soricelul era un drac, iar pisoiul si-o lua in cele din urma peste bot. Si intr-unul din desenele alea, pisoiului i se adresa o intrebare: "Didn't your mommy teach you not to play with food?"

La intrebarea aia ar fi trebuit sa raspund si eu cu nu. Pentru ca ma joc...

Cred ca am mai povestit ca probabil gogosile mamei nu au fost niciodata atat de delicioase precum a fost faptul ca trebuia sa le "fur" inainte sa le mananc. De fiecare data cand mama nu se uita, sterpeleam gogosi si apoi fugeam cu ele sa le mananc dupa frigider. Si apoi mama intreba cine i-a furat gogosile, iar eu clipeam nevinovata si dadeam vina pe tati... care de obicei nici macar nu era treaz saracul la ora la care pe mama o apuca bantuitul prin bucatarie ca sa faca gogosi. Insa inainte de sterpelit mai exista o etapa: aranjatul lor pe farfurie. Intotdeauna in piramide cu baza de diferite forme... simetrice. Si intotdeauna dupa ce mama mai scotea inca o runda de gogosi aveam grija sa le asez in asa fel incat sa-mi iasa tot ceva simetric si frumos. Iar furatul se desfasura dupa aceleasi reguli. Si asa maraiam la ai mei cand "furau" si ei si-mi stricau simetriile piramidelor. Ma simteam datoare sa mai "fur" si eu ca sa arate iar frumos in farfurie...

La fel procedam si in cazul cuburilor de negresa, al bucatilor de plcinta cu mere, al islerelor... si chiar al clatitelor. Trei clatite rulate erau suficiente pentru o piramida. Doua formau baza, iar a treia venea deasupra. Joaca era putin diferita cand venea vorba de crema de zahar ars. Imi placea sa scobesc cu lingurita la baza ei si sa fac in felul asta tunele "de soricei", dupa cum se exprima tati. In mintea mea, alea erau pesteri ca cele despre care imi povestise nenea Jules Verne, iar zeama aia dulce-dulce era apa care inunda pesterile respective...

Si sa nu uit de "testele de plutire" facute biscuitilor in ceai. Amuzant, asta e prima si cea mai clara amintire a mea legata de prima zi de scoala - cum scufundam biscuiti in ceai. Inca le fac teste de plutire biscuitilor. Aproape de fiecare data... Cu biscuitii sandwich (sau cu napolitanele care au ceva crema... ca am dat si de unele care n-aveau mai deloc crema intre straturi...) mai exista un mod de a ma juca: separarea in straturi, gustatul si analizatul fiecarui strat. Fac chestia asta si cu prajiturile. Si cu ciocolatele cu diverse umpluturi (in masura in care e posibila separarea straturilor).

Recunosc, nu fac bucati doar chestiile care se mananca. Jucarii, pixuri, dracii electronice... nu prea au scapat multe de gherutele mele curioase. Dar asta e o cu totul alta poveste...

PS - M-a pocnit chestia asta cand am citit despre ciudateniile lu' nenea Monk... Recunosc, ale mele nu-s chiar asa interesante si inflexibile.