on the verge of extinction... again

Probabil cel mai putin dezastruos Paste al mileniului. Cel putin la capitolul consecinte. Poate si atunci cand vine vorba de timp de recuperare dupa. Am fost complet functionala din nou la doua zile dupa ce am ajuns iar acasa, dupa care mi-a mai luat o singura zi sa-mi revin pana la punctul in care eram inainte sa plec la Brasov.

Nu-mi fac iluzii. Am avut noroc. Am tras de mine la maxim inainte de concertul Dark Tranquillity (si da, o sa scriu si despre concert, la cum au sunat chiar merita). La fel ca inainte de concertul din martie. Doar ca de data asta am avut parte de o saptamana linistita inainte, nu de una incarcata. Si de data asta n-am mai avut nici o plasa de siguranta, nici un plan de rezerva. Trebuia sa iasa bine.

Si a iesit bine. Ceea ce m-a facut aroganta. Sfidatoare. Cu ghearele scoase. Gata sa declar razboi oricui imi sta in cale. Ceea ce da, inseamna ca ne-am certat urat. Dar n-am mai luat decat patru pastile cat am fost la Brasov. Si nu cred ca am mai luat vreodata in mileniul asta asa putine cat am fost acolo de Paste. Ca am cedat dupa ce am ajuns acasa e alta poveste... si asta se intampla mereu oricum. Si macar de data asta n-a fost chiar asa rau. Si macar n-am plecat de acolo cu teama ca mi se va face rau pe drum.

Si apoi am avut noroc pentru ca nu s-a mai intamplat o chestie care se intampla de obicei si care ma face mereu sa scap la mai multe pastile decat mi-as dori. N-am stiut de ce, dar acum m-a pocnit ca probabil a fost din cauza ca am picat fix pe primele doua zile de Paste. Crestinii nu muncesc in zilele de Paste. How convenient...

La dracu', in ultimele doua saptamani am purtat ochelarii de soare pe care nu cred ca i-am mai purtat de la concertul Aerosmith. Si la Brasov am purtat costumasul negru cu dungute rosii pe care nu-l mai purtasem de zece ani. Si am facut dus acolo. Ceea ce nu se intampla des. Dusul e una din marile mele placeri. La care am interzis daca ma simt ca dracu'. Ceea ce se intampla de obicei acolo. De data asta, trebuie sa multumesc unei inghetate Magnum Gold pentru placerea dusului.

Nu mi-a fost usor. Am numarat orele, am simtit ca turbez. Am vrut sa ma imbat de cum ajung acolo, dar tati nu poate sa bea, si mama a zis ca ea bea lichior de cafea, nu whisky, asa ca... ideea asta a murit. Petrecut timp impreuna pentru ei inseamna zacut toti trei in fata tembelizorului si maraton de schimbat de pe un canal pe altul. N-avem nimic in comun, nimic despre care sa vorbim, de ce dracu' ma torturati cu petrecut timp impreuna? Si de ce dracu' trebuie sa va apucati sa faceti zgomot tocmai in jurul meu cand ma retrag in celalalt colt al casei sa ascult muzica? V-ati saturat de tembelizor?

Pentru "RESIST"...

Vara asta o sa port sandale...