Adresa blogului este brontozaurel.blogspot.com/ncr !!!

Arhive ianuarie 2011

dungatii mei

tigru & Ana

Adica tigrii de plus. Poza cu domnu' din dreapta a mai fost pe blog. E facuta acum un an, cu cel mai mare dintre toti. Pot sa ma ascund in spatele lui. Si sigur nu inghet in pat cu atata blana.

Primul meu tigrisor (cel mai mic din prima din pozele de mai jos)... nici macar nu prea e tigrisor. E mai degraba un copil deghizat in tigru. L-am primit la inceputul clasei a XII-a de la mama, proaspat intoarsa de la Dusseldorf.

Urmatorii doi (tot prima poza) mi i-am luat dupa ce am venit in Bucuresti, in anul I de facultate. Pe cel din stanga, cu inimioara pe care scrie Kiss Me, l-am luat la inceputul iernii (2002-2003) din magazinul Titan. Candva intre partialul la analiza matematica si vacanta. Pe cel din mijloc l-am luat in mai 2003 de la un magazin (care acum nu mai exista) din piata 1 Decembrie 1918.

Si apoi pauza. Mult timp. Pana la inceputul lui 2008 cand am inceput sa-mi adaug la colectie diverse animalute de plus de la Keel Toys. Bineinteles, si tigri printre ele. Intai a fost tigrisorul cu ochi verzi. Mi-a luat mult timp pana am reusit sa-l adaug si pe cel alb cu bot roz si ochi albastri la colectie. Pentru ca... e alb si mi-a fost greu sa gasesc unul nemurdarit.

call me dumbo

Dumbo

Oh, wait! You'd have to call me first!

Acum trei zile mi-ai zis ca o sa vorbim. Acum doua zile la fel. Si ieri la fel. Si azi la fel. Ma gandesc sa-mi schimb numele. Cum suna Dumbo? Ma numesc Dumbo. Ar fi corect. Am urechile cat Dumbo acum. Asa s-au lungit de la cat am asteptat sa ma suni.

Ironic. Am avut momente in care chiar aveam nevoie de cineva. M-am gandit chiar sa ies in strada si sa pic in fata unei masini. Zile in care de dimineata pana seara n-am putut sa mananc nimic pentru ca iesea inapoi afara. Nu mai puteam de frica...

Telefonul a venit tarziu. Deja nu mai doream decat sa fiu singura. Si a doua zi la fel. Si nu doar unul. Doua, trei, patru, cinci. Unde ati fost cu o zi in urma? Ah, da...

Nu, mersi. Nu e important. Nu te priveste, oricum. Nu cer ajutor usor. E degradant. Daca o fac, sunt chiar disperata. Daca simt posibilitatea unui refuz, ma retrag inainte sa zic ceva. Si da, te urasc. Pentru ca, in momentul ala, mi-ai negat dreptul la viata.

despre repere, (ne)merit si o aparenta lipsa de reactie

Nici nu sunt sigura ca repere este cuvantul potrivit. Principii, convingeri? Nu stiu...

O carte. Sau mai multe. Povesti citite de parinti. Sau de bunici. Sau de altcineva. Sau un pick-up. Si un narator cu o dictie perfecta. Sau diafilme. Sau basme transformate in desene animate, slavit fie numele lu' Disney... Si toate repeta fix exact aceleasi idei. Binele, intentia superioara invinge intotdeauna. Definitiv si irevocabil. Unii eroi pornesc de la zero si ajung cineva. Doar prin fortele proprii. De fapt nu, prin fortele proprii reusesc o casatorie care ii face sa se ridice deasupra altora. O lupta impotriva raului care se intinde pe maxim cateva zeci de pagini. Sau dureaza maxim cateva zeci de minute. Si apoi viata curge lin. Si nu e mentionata nicaieri moartea (aia definitiva, mama lui de concept al apei vii/ moarte) personajelor principale. Cu mici exceptii - tineretefarabatranete... stiti titlul complet, da'? ca mie mi-e lene sa-l scriu ca-i prea lung, da' deja am scris mai mult doar ca sa explic ce lene mi-a fost...

In fine. Moartea e aproape subiect tabu. Viata lina, normala(?) neinteresanta. Pai nu? Zeci de pagini pentru cateva zile de zbucium si un "au trait fericiti pana la adanci batraneti" pentru tot restul vietii. Si apoi? Au crapat, da' sa nu-i speriem pe copii. Sau poate ca nici macar nu e vorba de un interval inchis. Adica nu-si contine si capatul. Si la adanci batraneti n-au mai fost fericiti. Poate Fat Frumos, care deja nu mai era frumos deloc, n-a mai suportat s-o vada pe Ileana Cosanzeana ridata, cu sani lasati si cu burta si a pornit sa-si caute ceva tinerica. Sau poate ca a ramas cu ceva urme dupa vreo lupta, a ignorat problema si a murit in chinuri. Da, stiu, aberez. Basmele sunt cum sunt pentru ca nu trebuie sa speriem copiii, trebuie sa le insuflam niste valori, bla, bla...

Chestia e ca la un moment dat tot vor da bot in bot cu realitatea. Si poate ca ar fi bine ca norisorul lor pufos sa nu fie chiar asa de sus la momentul respectiv. Pentru ca na, cu cat e mai sus, cu atat o sa fie mai mare viteza de impact. Fizica de clasa a sasea. Miscarea liniara accelerata.

Poate ca aberez. Alti copii viseaza? Eu visam. Ma visam. Am trecut destul de repede de faza basmelor, asa ca nu tin minte vise de-ale mele cu mine in rol de Ileana Cosanzeana. Dar tin minte vise de-ale mele cu mine in rol de versiuni feminine ale unor personaje de-ale lui Jules Verne. M-am visat pe insula misterioasa, pusa in situatia de a recrea sute de ani de progrese ale umanitatii... in doar cateva zile. Da, stiu, a fost o ecranizare in care aparea si o tipa. Tin minte doar vag, la vremea respectiva n-am gustat versiunea pentru televizor. Poate pentru ca nu batea peste versiunea pe care o colorasem eu in mintea mea? Nu stiu...

Mi-am dorit sa fiu speciala. In sensul ala in care erau eroii lui. Na, daca vrea cineva un exemplu concret. Realizez ca nu sunt. Daca e ceva comun, daca si restul copiilor... atunci cred ca suntem o rasa tare nefericita. Pentru ca nu sunt. Majoritatea nu suntem. Suntem doar... o alta specie de pe planeta asta. Dominanta, da' parca la un moment dat cica "dinosaurs ruled the Earth" si acum nu mai sunt decat fosile. Si desene animate. Si vise de eterni copii. Si... oricat ne-ar placea sa ne amagim, suntem ghidati in primul rand de instincte primare. Vrem sa ramanem in viata. Intai ca indivizi si apoi ca specie. Reproducerea serveste scopului asta. Cucerirea si apararea unui teritoriu. Aliantele. Ca si alte animale. Valori morale, intentii superioare... pe dracu'! Basme. Si atat.

Reguli? Nu. Intotdeauna vor exista persoane carora unele reguli li se vor parea nedrepte. Copii si idealuri. Din basme. Copii si idealuri. Si frustrarile parintilor. De ce castiga sefu' mai mult cand nu face altceva decat sa stea in fund pe scaun intr-un birou caldut? E nederept! Nu, nu-i zice asta in fata. Dar reactia exista. Interna. Si externa acasa. Sau nu doar acasa, da' daca e externa la locul de munca e camuflata. Sutit x, y. Nu, nu e furt, e compensatie, ar trebui sa primeasca mai mult la cat munceste. Asa inveti un copil sa loveasca pe la spate. Sa minta si sa fure. Cu convingere. Trebuie sa creada ca are dreptate, ca e nedreptatit.

Nedreptati, nedreptati peste tot. Ma plateste doar cu ___, desi as merita ___. La ghiseul ___, ma trateaza cu curu'. M-a oprit si m-a amendat desi bausem doar ___. N-a vrut sa ma treaca, desi am tocit un sfert din materie.

Nu. Primim exact ceea ce meritam, [aproape] de fiecare data. Exista un motiv al dracului de bun pentru fiecare rahat in care intram. Stiu oameni care se plang de cat castiga, dar freaca menta. Am vazut oameni facand scandal pe la diverse ghisee, plangandu-se de nesimtirea celor de acolo cand ei fusesera primii care au ridicat tonul. Studenti care n-ar fi meritat sa ia nici 3-ul primit (si care eu sper ca n-o sa ajunga niciodata sa lucreze in domeniu dupa ce termina facultatea) care-l injurau pe bou' de prof ca n-a vrut sa-i treaca..

E plin pe YouTube de piese despre inimi frante. Intotdeauna e de vina celelalt. Daca hainele sunt deodata stramte, sigur s-a gasit vreun idiot in casa care n-a stiut sa le spele. Nu, noi nu ne-am ingrasat, e altcineva de vina. Ne plangem de zgomotul produs de bormasinile vecinilor, de ce dracu' trebuie sa faca asta seara sau dimineata devreme sau la sfarsit de saptamana? De ce timp de atatea zile? Pentru ca in rest omul ala poate ca trebuie sa mearga la munca?!? Pentru ca nu are la dispozitie decat doua ore zilnic pentru ca altfel ar intra in "orele de liniste"? Intotdeauna ne gasim noua justificari. Intotdeauna vrem sa credem ca noi suntem. Cei cu adevarat plini de calitati, si ma refer in primul rand la genul de calitati greu masurabile. Nu ne intrebam niciodata cum se vad lucrurile prin ochii altora. E mult mai simplu asa.

am picat la economie

De multe ori. Nu, nu ma apuc sa ma plang iar ca nu inteleg de ce mi s-au bagat pe gat n materii de economie, integrare europeana si alte rahaturi de gen la politehnica la o specializare care nu este inginerie economica.

Era doar o afirmatie care vrea sa evidentieze altceva: sunt total in plop cand vine vorba de chestiuni de gen.

De-aia ma uitam tampita pe monitoarele de la metrou la "sfaturile de criza" - printre ele, cumparati bijuterii la mana a doua. Pentru ca se devalorizeaza repede.

Ceeeee? Poi daca le scade repede valoarea, atunci cand le vinzi, iei mai putini bani decat ai dat pe ele. Adica pierzi bani! Sau... se refereau pentru uzul propriu? Genial! In traducere, mie asta imi suna a cand nu prea ai bani, arunca-i pe niste cacaturi care e posibil sa-ti vina impreuna cu bolile de piele ale altora* si care peste doua luni n-o sa mai valoreze nici jumatate din cat ai dat pe ele.

Sau mai era vreo smecherie si nu m-am prins eu?

* Nu e o rautate, e o realitate. E unul din motivele pentru care nu probez haine, cel mult le pun in fata mea in fata oglinzii si incerc sa vizualizez cum ar veni. Si ce iau acasa zboara direct la spalat cu apa clocotita. Da, stiu, probabil unele n-ar trebui spalate in apa fierbinte. Eh, daca nu rezista, asta e! Prefer sa stric haine si nu pielea proprie. O prietena s-a ales cu raie acum cativa ani. Asta dupa un episod de probat haine in magazine din Unirii. Oriunde m-as duce, dau peste persoane care put. Mi s-a lipit pe creieras o chestie citita anul trecut la Dollo, o replica a unui medic - "femeile sa invete mai intai sa se spele, si apoi sa faca teste si mamografii!" Cata dreptate are...

dezastre in bucatarie. din nou.

placinta? tarta? cu mere, nuca, miere

Da, da, da, m-a pocnit sa fac si eu ceva luni seara. Placinte/ tarte, nu stiu exact cum sa le spun. Prima s-a dorit a fi cu mere, nuca si miere, a doua cu ciocolata amaruie, portocale si stafide.

Bineinteles, doar s-au dorit a fi ceva de genul asta, pentru ca au iesit doua... mmm, nu stiu cum sa le zic, nu cred ca se mai poate lauda cineva cu astfel de ratari. Poza e din timpul prepararii primei dracii, singura in care arata a ceva ce ar consuma si o fiinta fara intentii de sinucidere.

Prima a iesit uscata (si vreau sa zic uscata in sensul scoarta de copac de uscata) pe margine si explodata in mijloc. Miejii de nuca capatasera o culoare... gri-soarece? Ma rog, sa zicem gri, mama e experta la nuante, dar eu nu prea fac diferenta intre gri-piatra si gri-soarece. Si in mijloc era un ditamai craterul portocaliu. Pofta buna! Asta daca are cineva curajul sa incerce...

A doua e iesit cumva pe dos fata de prima. Adica mijlocul scoarta si marginile explodate. Mai rau decat orice altceva a fost dezastrul din bucatarie... Mi-a luat cateva zile sa curat tot. Plus ca prepararea initiala a fost in vitezele mele obisnuite: incet si oprit. Asa ca a adunat 7 ore in total.

la cumparaturi

struguri

Deja de departe si deja putin indiferenta. Dar na, cum oricum ma simt prea rau ca sa fiu in stare de chestii mai complicate decat a scrie pe blog (mda, asta explica avalansa de postari de saptamana asta).

Ce face Ana cand vede in mijloc de ianuarie toale care indeplinesc simultan urmatoarele:

  • sunt chiar dragute (maaare minune la ce hidosenii populeaza in general magazinele);
  • sunt relativ scumpe in mod normal (intervalul 100-500 lei);
  • sunt chiar marimea ei;
  • sunt la 50% din pretul initial pe o perioada limitata de timp (o saptamana).

Raspuns: se roaga ca pana la sfarsitul perioadei respective sa nu se mai gaseasca nici o alta persoana care sa indeplineasca simultan urmatoarele conditii:

  • sa fie atrasa de hainele respective;
  • sa incapa in ele.

De ce? Pentru ca se gandeste ca dupa aia poate sa le prinda la 30% din pretul initial, diferenta de 20% fiind semnificativa pentru ca pretul de plecare e destul de sus.

fusta-pantalon

Apoi, atunci cand chiar se duce sa cumpere, trece prin trei magazine ale respectivei firme (motivi... mhm, d-aia, ca marimile lor mici sunt chiar mici). In primul nu mai au deloc, in al doilea au doua bucati cu 10, respectiv 12 marimi mai mari... care evident ca i-ar fi mari chiar si peste geaca plus ghiozdan. In al treilea gaseste in sfarsit nadragii... la dimensiunile dorite de data asta.

Bonus. Umblat timp de doua zile prin x magazine dupa un anumit tip de ciocolata calda - Dolfin Mix Noir & Blanc. Etichete la raft, ciocolata calda lipsa... aaaahhh! Renuntat a doua zi, apucat primul tip de ciocolata calda neincercat pana la momentul respectiv si pa, Dolfin alta data! La fel si in cazul unui anumit tip de markere pentru DVD-uri - Staedtler negre cu varf de tip F/ M (fine/ medium). Aproape la fel si in cazul unui anumit tip de DVD-uri. Pe astea le-am gasit totusi a doua zi in Auchan. Unde era mare scandal pentru ca doi de la paza il prinsesera pe unu' ca furase ceva. Sunt rasista daca mentionez ca era mai negricios de felul lui? In fine, ce nu pot sa inteleg eu este cum poate avea cineva tupeul sa faca scandal "pana la moarte!" (asa cum s-a exprimat chiar el) dupa ce a fost prins. Eu as intra in pamant de rusine. Bine, mie mi-ar fi in primul rand rusine sa fur, dar asta e alta poveste.

Bonus #2. Am gasit totusi struguri faini - negri si aromati. Si relativ ieftini (cei negri, cei roz sunt pe aceeasi linie de 17 lei/kg). Si figurine Lindt de Craciun la fel (in rest, peste tot sunt la acelasi pret ca si inainte de sarbatori, 11-14 lei). In Carrefouru' de la Unirii. Ala unde e banda pentru ajuns la etaj si unde imi fac mereu draci pentru ca, dupa ce ca e ingusta banda aia, unii se mai si planteaza fix in mijloc. Si cred ca repet de vreo 20 de ori "Ma scuzati..." pana sa ajung dintr-o parte in cealalta.

de tinut minte

Nu mai incerca sa faci placinte/ tarte. Patru+ zile dupa... si n-ai reusit inca sa cureti tot dezastrul din bucatarie.

Daca-ti mai intra careva incaltat pe hol, curata imediat, nu planta o insula de ziare peste. Pentru ca atunci cand iesi si trantesti usa... o sa-ti zboare ziarele de acolo. Si daca te intorci pe intuneric si bineinteles ca nu aprinzi lumina, o sa ai surpriza sa pui piciorul incaltat doar cu soseata nu pe insula de ziare, ci direct in mizeria pe care ti-o adus-o pe talpi.

Casca dracului ochii. Si daca ceva iti pare suspect, nu mai ridica din umeri. Sa nu te trezesti iar ca iei o punga cu inimioare de turta dulce si, atunci cand o desfaci, din prima inimioara de deasupra lipseste o bucata. Si pe marginea respectiva se vad urme de dinti.

Da-le dracului de lenjerii de pat. Petele de sange se curata Si chiar daca nu... nu conteaza asa tare. Data viitoare cand iti musti buzele pana la sange, nu-ti mai indesa un servetel pe gura daca esti adormita. Ca poate pici iar de somn si te trezesti iar ca te ineci cu servetelul. That would be a pathetic way to die...

Sa nu mai spui "maine..."

kiss and taste the venom

Repede, da? Fa-o repede. O sa doara. Dar o sa se termine. De data asta definitiv. Daca termini acum maine n-o sa se mai intample asta, n-o sa mai existe nimic sa-ti poata face rau. Trebuie doar sa termini in seara asta cu tot. Si apoi poti sa traiesti. Poti sa ai timp pentru ce iti place. Pentru facultate si pentru restul. E ultima data.

E ultima data. A fost ultima data si saptamana trecuta. A fost ultima data de cateva mii de ori deja. Uzura? Da, dar nu de azi, ci de mai bine de jumatate de deceniu.

Au fost unele momente atat de intense. In primii mei ani in Bucuresti. Majoritatea noaptea. Logic, stiu. In prima parte a zilei eram la facultate. Sau la birou. Nopti in care am batut zeci de kilometri. Sa stiu ca o termin in noaptea aia. Ca a doua zi n-o sa mai existe nimic sa poata sa-mi faca rau.

Imi amintesc ura, furia, disperarea, lacrimile, transpiratia. Si dupa o vreme... nu stiu. Am inceput sa spun "maine..." Am inceput sa ma simt prea obosita. A devenit prea mult. Si nu inteleg de ce. Din punct de vedere fizic eram mai puternica, nu?

Maine... Maine... Si n-am mai cunoscut alte nopti atat de intense.

Si apoi s-a intamplat minunea. Chestiune de orgoliu. Si de ura. Si apoi dependenta de senzatia aia pe care o am cand vad ca am reusit sa lovesc inapoi la fel de urat cum am fost lovita. Intr-un cuib de vipere. Joaca murdar. Cu zambetul pe buze. Saruta in timp ce te gandesti cum o sa le tragi presul de sub picioare. God, I'll make them pay...

[Cu piesa asta nu stiu exact cum s-a intamplat. A fost ceva pe fundal. Si intr-o zi m-am trezit ca imi revin obsesiv in minte bucati din ea.]

Am avut momente in care am fost cu adevarat mandra de mine la inceputul anului asta. Chiar am crezut ca s-au intors ura, furia, disperarea. Chiar am crezut ca o sa pot sa revin la modul ala de functionare.

Lucrurile s-au schimbat pentru ca nici noi nu mai suntem la fel. Oricat as detesta, oricat as incerca sa neg trecerea anilor. Nu mai am 19 ani, ci 27. Uzura...

da, cainii vagabonzi ataca doar cu motiv

Intersectia Iuliu Maniu cu Vasile Milea. Adica pe langa una din gurile de metrou de la Politehnica. O dupa-amiaza oarecare de ianuarie mai calduros decat e ianuarie de obicei.

Se da una bucata Ana, blindata intr-o haina cu n buzunare umplute cu n^2 prostii - chei, acte, telefon, Touch Hand Gel Antibacterial, cutter, termometru, soricel, cartela metrou, servetele Kleenex cu aroma de mandarine, pix, hartiute... In fata ei, una bucata tip inalt, elegant, pardesiu negru, pantaloni negri, inceput de chelie, geanta din aceea de laptop in mana stanga.

Si una bucata javra slabuta privita cu real interes de Ana. Interesul fiind pentru securitatea gambelor proprii, desigur. Javra care la randul ei il privea cu un real interes pe tipul din fata Anei. A asteptat sa treaca pe langa si apoi a sarit si a apucat cu coltii de geanta. Tipul a balansat geanta si javra a cazut. Si a facut cativa pasi in spate. Iar Ana a facut niste ochi...

Javra agresiva. Fara motiv. Coborand la metrou, l-am depasit pe tip. Nu era tigan, nu putea. Si proasta javra. Aia era geanta de laptop. Sigur nu i-a mirosit a pui rotisat. De ce dracu' sa sara sa apuce de ea. Stiu, unii caini latra la masini. Dar pana acum n-am vazut niciodata un caine sa sara sa muste vreo teava de esapament.

Nu, nu vreau. Nu vreau sa mai impart orasul cu caini vagabonzi. Am mai spus-o si inainte, sunt pentru eutanasierea cainilor bolnavi de pe strazi. Imi plac animalele, sunt nebuna dupa unii caini, dar nu-i suport cand arata in halul ala si se comporta asa.

Ah, da. Pe langa javrele schiloade de pe strada, mi-ar placea sa-i vad eutanasiati si pe aia care le-au abandonat sau si-au facut un obicei din a le da mancarea lor stricata, da' nu le iau acasa ca nu isi permit. In primul rand pentru ca se dau iubitori de animale. Asa cum vad eu lucrurile, pentru ei cainii aia valoreaza exact cat mancarea lor stricata. Si nici un ban in plus.

queens. of rubber.

briose

Yes, we are. But queens of rubber we may be, yet we do not bow.

Ieri am avut parte de o vizita a mamei. Surpriza. Asa pe la pranz. Printre multele chestii pe care mi le-a adus (haina maro, o noua pereche de adidasi, soriceii, cu coada mutata din varful nasului acolo unde trebuie) a fost si ceva facut de ea pentru prima data: briose, facute in formele de briose pe care i le-am facut eu cadou.

briose

Arata... aproximativ bine zic eu. Au inauntru o umplutura de gem de capsuni si deasupra o dubla glazura de vanilie si ciocolata. Glazura aia de ciocolata e una din putinele chestii cu adevarat faine pe care stie sa le faca mama. Face si o crema de zahar ars super, dar ssst! sa nu afle, ca o sa ma trezesc ca primesc si asa ceva la cutie si, de fiecare data cand s-a intamplat asta... a ajuns facuta praf! Deci mai bine nu, daca tot nu supravietuieste calatoriei BV-B.

Mirosul e... mmm! Gustul e bun. Deci sunt un real succes, nu? Nu!

Sunt cauciucate. Nu chiar ursuleti Haribo deghizati in briose, dar pe aproape. Hmmm, ca si clatitele mele de anul trecut. Ca o groaza de alte rezultate ale incercarilor mele de a face una-alta in bucatarie (am facut si cartofi cauciucati candva). Daca stau sa ma gandesc bine, parca si pandispanul ei e la fel. Cred. Parca asa tin minte. De obicei imi servesc prietenii cu aripi gri cand imi trimite pandispan.

Totusi... nu m-a pocnit niciodata pana ieri. Parca se mosteneste. Ceea ce gatim noi iese cauciucat. Bine, stiu, nu chiar tot. Daca arunc o bucata de somon pe farfurie la microunde si-l las 4 minute, 2 pe o fata, 2 pe cealalta, nu imi iese cauciucat. Si nici ciocolata calda nu-mi iese cauciucata. Si nici ceaiul. Dar tot ce e mai complicat de atat... mie mi-a iesit mai mereu cauciucat. We're the queens of rubber.

I have no idea how in Hell some things happen

Top... what?

But I'm too tired to care...

Prima data cand am vazut cutia in portbagaj la tati am citit... Top Cat! Mda, nimic nou. Mi-au placut la nebunie desenele (ca de altfel mai tot ce a aparut inainte de 1992 si poarta semnatura Hanna-Barbera). Le-am vazut de atatea ori incat stiu toate episoadele pe de rost.

Am mai gasit un concert Alice Cooper. Vechi. 1971. Calitatea e simpatica. In traducere, proasta. Dupa cum se poate vedea aici.

Nu-mi place sa simt ca imi forteaza altcineva mana. Probabil pentru ca de obicei cedez nervos, dau totul dracului si incerc sa-mi calmez nervii prin metode care ajung sa-mi faca rau fizic. Si nu ma opresc decat atunci cand pic lata de oboseala. Sau dupa ce chiar stric ceva. Vinerea asta... n-am cedat. Sambata si duminica nu conteaza, ar putea sa-mi ceara orice, oricum am mainile legate. Nu stiu cum o sa suport saptamana viitoare telefoanele din doua in doua ore... Si chiar daca stau cuminte si ignor, ignor, ignor... tot e neplacut sa-mi aduc aminte cat de urat am reactionat in trecut in astfel de situatii.

amintiri si frustrari

sandale

Amintiri ale unor momente bune. Sau proaste. Frustrari legate de programare. Sau de alte chestii.

Acum cateva seri. Tocmai iesisem de la dus. Se stie ca noua (vampirilor - da, inca am dificultati cand vine vorba de gasit struguri, si pe unde gasesc sunt 12-17 lei kilogramul) nu ne place lumina, asa ca prin casa era intuneric. Am tras sertarul imens de sub pat (ala cu lenjerie, sosete, fulare, caciuli, prosoape) cu degetele de la picioare. Si m-am apucat sa culeg din el. Tot cu degetele de la picioare, tot pe intuneric.

Aproape ca am devenit lichida in momentul in care mi-am vazut sosetele alese pe nevazute. Sosetele alea verzi. Am eu chestia asta. Asocieri. Momente si lucruri. Sosetele pe care le purtam intr-un anumit moment... Ciocolata descoperita in ziua in care... Pixul folosit atunci cand... Parfumul folosit cu ocazia... Rochia purtata in data de... Tin minte ce am purtat la absolut toate zilele de nastere la care am fost in liceu. Tin minte ce am purtat la absolut toate concertele la care am fost. Si asa mai departe.

Tot acum cateva zile. Ma jucam cu puloverul albastru (pe care l-am purtat la revelionul 2000-2001) in timp ce am trecut prin fata oglinzii. Si m-a pocnit o alta amintire. Tot dintr-o perioada buna. Si tot o amintire a unei atingeri.

razboaie si strategii

deodorante

Sambata asta am luat-o pe alt drum. Altul decat cel pe care o iau de obicei ca sa ajung la piata 1 Decembrie. La covrigarie. Pentru un covrig. Si la farmacie. Nu. De data asta pentru altceva. Pentru ceea ce se vede in poza din dreapta. E un drum pe care n-am mai luat-o de ceva vreme si pe care o luam des in august-septembrie 2008. Ca sa evit locul in care s-a intamplat minunea. Mi-e dor de unele aspecte ale vietii mele de atunci. Cu siguranta nu de zilele in spital, de bandajele alea nenorocite pe sub care transpiram in ultimul hal sau de lipsa de mobilitate (desi ultima chestie m-a obligat sa gasesc solutii chiar haioase in unele situatii). Dar viata mea in perioada aia a insemnat mai mult de atat...

In razboi. Dupa fiecare batalie se analizeaza ce s-a intamplat. Ce s-a pierdut. Ce s-a castigat. M-a pocnit ca nu se poate fara pierderi. Cel mai important e sa le minimizezi. Din punctul asta de vedere... de Craciun m-am descurcat de vreo 5 ori mai prost decat la sfarsitul asta de saptamana. Nu, tot nu vreau sa fiu optimista. Mai putin rau poate sa nu insemne mare lucru. Progresul e progres, dar conteaza si punctul de plecare.

That's when you know how bad you want it. In cazul meu foarte. Si, dupa ziua asta de sambata, ma simt ceva mai putin vinovata pentru asta. No man should have to bury his child... si totusi... eu decid daca sunt dispusa sa imi risc viata mea sau nu. Nu mi-am dorit niciodata nimic altceva cu atata furie. Nu am fost niciodata dispusa sa risc atat pentru nimic altceva. E si asta o strategie. Sa-mi fortez mana. E ca atunci cand se pune siguranta pe planul doi pentru ca masina sa fie mai performanta. Si sunt posibile doua rezultate: pilotul castiga... sau moare. Desigur ca in al doilea caz e posibil ca regulile sa fie schimbate din exterior si asta sa faca masurile extreme sa treaca in ilegalitate. Dar la disperare faci si ceva ilegal, nu mai conteaza. E la fel si cu saritul meu peste scaune. Sar peste scaune si nu doar asa pur si simplu peste un obstacol imaginar pentru ca prezenta lor acolo ma forteaza sa sar mai sus. Daca scaunul e acolo si nu sar suficient de sus... ma lovesc. Poate chiar urat. Mereu vizualizez cum se intampla asta inainte sa imi iau avant. Mereu mi-e frica. Si ajuta.

Tot la capitolul strategii, dar nu de-ale mele. Azi la covrigarie. Cer un covrig, mai nears. Vad ca incepe sa-i aleaga, pune unul in punga, doi... "am zis unul!" Dar ma ignora. Il pune si pe al treilea si imi intinde punga - "trei lei..." "am zis unul!" si ii intind un leu. Scuze, tanti, nu e vina mea ca ti-ai ales prost fraiera. Si nici daca pur si simplu esti surda.

foarte amestecate

om de zapada

Pentru ca am promis. O poza cu zapada din Bucuresti. Asa ca pun una nu doar cu zapada ci chiar cu un omulet de zapada. Se vede, Ovidiu? Omuletul era in fata blocului. Imi pare rau ca acum nu mai e. Poza am facut-o cand am plecat de acasa, iar la intoarcere l-am gasit daramat. Pacat, era simpatic. Ramane unul din putinele lucruri legate de zapada care nu-mi trezeste sentimente negative. Impreuna cu zapada depusa peste crengile de conifere sau peste instalatiile luminoase - le face sa para asa... fantomatice. In rest... Nu-mi place sa fiu nevoita sa aleg intre a avea lana (de la fular) sau zapada in nas si gura. Nu-mi place ca ma incetineste, ca trebuie sa merg mai incet, sa nu alunec. Am simtit de cateva ori cum imi fuge un picior sau celalalt. Buf n-am facut pana acum iarna asta, desi i-am vazut pe altii cazand pe strada. Nu-mi place frigul. In ultimii ani mi-am dat seama ca sunt totusi destul de rezistenta la frig comparativ cu altii. Dar in continuare nu imi place. Nu-mi place sa fiu nevoita sa umblu cu patru-cinci randuri de haine pe mine. Ma face sa ma misc mai greu. Desi... la cum ma simt acum, e bine sa ma simt ascunsa.

forever chasing the ghost of my former self

Gandurile mele sunt fum. Multe bucatele, in diverse limbi, isi schimba des directia, au o forma greu de conturat. Si eu nu ma pricep sa ma exprim. De cele mai multe ori mi-e destul de greu sa spun/ sa scriu ceva.

Cateodata imi gasesc cuvintele printre versurile unei piese. Stari pe care le-am trait, dar n-am fost niciodata in stare sa le descriu. Asta din titlu am auzit-o in seara asta. Si ma sperie. Pentru ca o simt prea cunoscuta. Am multe momente/ perioade in care imi urasc viata la momentul / in peroada respectiva, dar am avut si multe momente/ perioade in care am fost foarte fericita. Adica foarte multumita de ceea ce eram atunci. Si in perioadele proaste as face orice ca sa devin din nou ceea ce am fost. Uneori nici macar asta nu e suficient. I tried my best and failed...* Nu-mi convine, dar adevarul e ca m-am degradat odata cu trecerea timpului. Fizic, mental, moral. Nu pot sa ma transform in ceea ce am fost candva. Si chiar daca as putea, nu doar eu m-am schimbat. S-a schimbat si mediul in care traiesc. Stiu. Stiu. Si cu toate astea, tot ceea ce fac are un singur scop - sa redevin ceea ce eram in momentele bune.

leapsa incaltata - colectia frigiderul II

Continuarea de aici.

Si aici se incheie colectia frigiderul... Nu mi-am cumparat niciodata vreo pereche de incaltari. Toate au fost primite.

yogi bear III

[In continuarea partilor unu si doi]

Durerea aia de gat m-a facut sa ma agat des de o cana uriasa. Cu apa. Pentru ca simteam in permanenta nevoia sa torn apa pe gat. Cana respectiva era dintr-un pachet de sarbatori La Dorna (patru cutii de lapte si o cana la 15.5 lei... ceea ce e chiar bine avand in vedere ca trei din cele patru cutii sunt in mod normal peste 4 lei, iar a patra peste 5 lei... si mai e si cana). Apa o luam bineinteles de la robinet din bucatarie. Mama era si ea din bucatarie, iar cum eu ma plictiseam de moarte in intervalele in care nu dadeam pe gat cate o cana de apa, am ramas sa o ajut la facut diverse... mancaruri.

Mda... avand in vedere antecedentele mele, cred ca stiu ce v-ati astepta sa cititi in continuare. Dar nu. Chiar n-am stricat nimic de data asta. N-am trantit din greseala detergent de vase in ceva mancaruri, n-am dat foc la perdele/ ulei/ prosoape de bucatarie/ fata de masa (pe asta oricum o daduse mama la o parte), n-am pus si niste degetele in manacare (desi mama nu cred ca s-ar fi suparat de data asta, postul oricum se termina la miezul noptii), n-am africanizat nici un ibric/ tigaie si nici o mancare/ n-am spart gresia mamei trantind tigaia pe jos (nu e banc, tigaia aia i-am luat-o eu, e tigaie serioasa, mama nici nu poate sa o ridice cu o mana; e buna si in caz ca intra un hot in casa - una cu tigaia in cap si respectivul o sa plece de acolo direct... la morga; sau na, intr-un tomberon, asta tine de preferintele proprietarului). Singura chestie a fost ca m-am miscat cu viteza melcului. Partial pentru ca asa sunt eu, fac totul cu mare grija si foarte incet, partial pentru ca am mai tras si eu de timp pentru ca, daca terminam mai repede m-as fi plictisit de moarte. Chestia asta a avut rezultate pozitive pentru ca snitelele au iesit frumoase, aurii, deloc arse, iar chiftelele au avut toate aproximativ aceeasi forma (si, din nou, nici una nu a fost arsa). Daca va intrebati ce gust au avut, eu nu stiu, mi s-a spus ca bun (pe de alta parte, tati intotdeauna zice asta, asa e el, politicos).

Bineinteles ca intre timp am continuat sa tot beau apa. Iar ai mei s-au apucat sa-mi faca bagajul (aveam tren la 10:13). Rufele curate, mancare. Cutiile cu lapte, dulceata de visine si de gutui (cu bucati de nuca!), struguri, piept de pui, oua, dulciuri, lamai. Cutiile de lapte imi reveneau mie, mama a decis ca si cana. Cum erau multe de bagat intr-o singura geanta de voiaj, spatiul trebuia folosit la maxim. Asa ca mama a vrut sa puna o lamaie in cana. N-a fost atenta insa la faptul ca eu tocmai umplusem cana cu apa. Pleosc! Si eu si cu tati iar am ajuns sa radem cu lacrimi. Putin mai tarziu, in timp ce eu ciuguleam niste struguri, mama a luat iar cana si a fluturat-o in aer. S-a udat, a udat pe jos. Eu am inceput sa rad iar ca dementa. Mama aproape ca plangea. Uf, era doar apa!

Tati a venit cu mine la Bucuresti. Da, cu trenul, el, care e de obicei legat de masina. Nu stiu care era problema in ziua respectiva, ca mi-au propus sa ma duca cu masina daca mai astept o zi. In fine, a venit cu mine pentru ca au ingramadit o groaza de chestii in geanta aia de voiaj si a ajuns sa fie inuman de grea. Prea grea si pentru tati sa o duca singur - si el chiar are forta. E drept ca eu am in schimb incapatanare. Si aia m-a ajutat si sa mut singura un pat dublu sau un birou de 4mp. Totusi, in ziua aia a fost o idee buna. Pentru ca eram rupta de oboseala, mi-era putin greata, aveam febra, in dimineata aia bausem apa ca o cisterno-camila. Si aveam laptopul la mine. Ceea ce ar fi pus urmatoarea problema in cazul in care as fi avut nevoie la baie in tren: il iau cu mine la baie sau il las singur?

N-a fost deloc un lucru bun ca au ingramadit atatea in halul ala in geanta de voiaj. In alti ani iesea ceva comic pentru ca luam geanta si scoteam chestii din ea, apoi ai mei se apucau sa le bage la loc pe furis, apoi eu le scoteam iar, apoi ajungeam sa ne certam sa urlam unii la altii ca niste fiare salbatice. In fine. Am zis ca n-a fost deloc un lucru bun. Pentru ca turta dulce si trufele de ciocolata au ajuns cum se vede in pozele de mai jos (trufele probabil ca au si stat langa ceva cald, pentru ca intr-o parte a pungii erau topite). 80% din oua au ajuns sparte.

Mi s-a parut groaznic de cald in tren. Probabil ca problema era de la mine, pentru ca tati mi s-a zis ca lui nu i s-a parut asa cald, iar el tolereaza caldura mult mai greu decat mine. Am incercat sa lucrez ceva, dar n-a tinut decat o ora din cele trei de calatorie. Da, in cazul ambelor drumuri (B-BV si BV-B) trenurile au mers ceas de data asta. Nici un minut de intarziere, chiar au ajuns de fiecare data cu cateva minute mai devreme. Foarte diferit fata de situatia de iarna trecuta, sau de cea din vara, cand am fost la concertul Maiden. Ca veni vorba de ei, asta am facut in tren dupa prima ora: m-am uitat la un concert cu castile pe urechi. Bucata de mai jos e absolut geniala... indiferent de cate ori m-as uita la ea.

Am ajuns acasa, am picat lata pe podea, tati a plecat. Si eu nu prea am mai fost in stare sa ma ridic de atunci. Foarte rar am mai fost bipeda. Mai mult in patru labe, ca un animal. Si in cele patru situatii in care am fost bipeda... a fost din cauza ca a trebuit sa ies sa rezolv ceva cu statutul de "arde, moare, tipa!" Asta de...zece zile deja. Inca ma simt terminata. Poate ca maine o sa-mi revin.

Poate...

Asta s-a numit yogi bear pentru ca am primit un ultimatum. Si asta mi-a adus aminte de un episod din Yogi Bear.