on the verge of extinction... again

As... as vrea sa scriu ceva. Tot vreau de trei ore. Au trecut peste cinci ore de cand s-a terminat. Iar eu tremur in continuare. Au fost enormi. Si nu spun asta doar din cauza ca imi plac mie enorm. I-am tot urmarit de la inceputul turneului, am vanat clipurile puse pe YouTube dupa fiecare concert de catre fani. Stiam ca suna bine live. Vazusem ce reactii au starnit in America de Sud. Stiam cat de mult inseamna pentru mine. Insa cumva... nu fusesem in stare sa suprapun toate astea. Si sa le suprapun mental apoi peste ce inseamna o experienta live.

Asa ca nu m-am dus acolo cu asteptari prea mari. In primul rand, media de varsta a trupei este de 60 de ani. Au avut un an 2009 plin de probleme de sanatate. In clipurile de la concertele de anul asta mi se parusera putin cam statici pe scena. Si, da, chiar sunt foarte statici fata de cum erau acum 20+ ani. Au insa a dracului de multa energie in ei pentru niste oameni de varsta lor care au trecut prin atatea. Un alt motiv, poate putin amuzant? idiot? a fost mutarea de la romexpo. Sa fie clar, imi plac de mor. Si e un motiv al dracului de bun sa fiu putin egoista. Nu prea s-au vandut bilete? Nu sunt prea populari la noi? Bun, bun, mai putin pentru altii inseamna mai mult pentru mine. Nu m-ar fi deranjat deloc sa cante la romexpo in fata unei multimi "aerisite". Dar faptul ca au fost mutati in locatia aia mi s-a parut o lipsa de respect la adresa trupei. Si, daca noi nu i-am respectat, ei de ce ne-ar respecta? N-a fost cazul. Ca si AC/DC, au tot respectul meu pentru seriozitatea de care au dat dovada.

Au fost apoi motivele care tineau strict de mine. Nu intru in detalii, postarea asta nu e despre mine, dar saptamana mea pana la momentul concertului a fost una de rahat. Cumva, nici nu prea mai aveam chef. Devenise doar ceva ce trebuia bifat. Si ma gandeam doar la ora de plecare, de-abia asteptam sa se termine cand nici macar nu incepuse. Mi-a fost apoi teama ca n-o sa rezist fizic. Am fost la poarta de acces pentru Golden Ring de la ora 16 si ceva. Am asteptat doua ore pentru acces. Am vazut oameni carora li s-a facut rau in timp ce asteptau sa intre. Si m-am temut ca poate nici eu n-o sa rezist fizic. In ciuda faptului ca stiu ca un lesin nu vine asa, pac, doar pentru ca arde soarele, de cele mai multe ori fiind vorba in principal de existenta unor alte probleme de sanatate. Vai, ce inspirata am fost sa-mi iau ditamai esarfa! Am avut ce sa-mi pun in cap si cu ce sa-mi protejez pielea de soare. Si ce bine ca, dupa experienta AC/DC (pe care nu o regret, a fost interesanta), am revenit la o costumatie de concert mai comoda, mai de scandal, care mi-a permis sa ma trantesc pe jos fara mustrari de constiinta.

Cum a fost de fapt. Asteptare. Care mi s-a parut lunga sub soarele arzator. Ochelarii mei frigeau. Blugii si geaca de piele la fel. Am avut parte si de un moment abslout scarbos: in timp ce stateam la coada pentru acces, tipa din fata mea, posesoare a unor unghii gheare monstru, s-a apucat sa manance o bomboana de ciocolata. Care normal ca se topise sub soarele ala. Asa ca a recurs la o metoda ingenioasa: culesul ciocolatei aproape lichide din staniol in curbura ghearei si bagatul ei in gura. In cele din urma am intrat. Si am prins unul din cele mai bune locuri posibile: chiar la gard, chiar la capatul limbii care iesea din scena, acolo unde Steven si Joe aveau sa vina de multe ori pe parcursul concertului. Cat de aproape am fost... au existat momente in care microfonul lui Steven a atarnat aproape deasupra mea, momente in care mana mea intinsa spre el si mana lui intinsa spre... public, intamplator spre mine, au fost pe aceeasi linie dreapta. In dreapta mea a fost un grup prezent si anul trecut la Motorhead, in stanga mea un grup de vorbitori de spaniola care ii urmareau in turneu (unul din ei mi-a spus ca a fost la peste 40 de concerte de-ale lor). Au avut parte de ceva reactii romanesti... hai sa le zicem pragmatice si atat, de genul "eh, daca n-ai ceva mai bun de facut cu 500 de euro..." sau "pula mea, si mie imi plac Aerosmith, da' chiar asa?" Sincer, si eu gandeam la fel inainte sa intre "veteranii" pe scena.

Reamonn. Pentru ca ar fi putin nedrept sa nu spun doua vorbe si despre ei, avand in vedere ca solistul ne-a repetat de nu stiu cate ori, atat in engleza cat si in romana ca ne iubeste. Prea multe nu prea am cum sa spun pentru ca... eu am fost cam picata din cer la ei. Nu le cunosc muzica decat vag. Supergirl e singura lor piesa care imi era cunoscuta. Parca, parca? au mai fost doua care nu-mi sunau chiar 100% necunoscute, desi nici macar acum nu stiu cum se numeau.

Pregatirile pentru Aerosmith. Au durat peste o ora. Au verificat de cel putin cinci-sase ori ventilatoarele (pentru ca Steven are obiceiul sa se aplece si sa se sprijine pe ele), marginile scenei (motivul fiind asta) si a limbii care iesea din scena, suprafata scenei (sa nu existe nimic de care sa se impiedice). Atata verificat si ras-verificat fiecare detaliu eu nu am mai vazut niciodata. Dupa cum spuneam mai devreme, tot respectul meu pentru seriozitatea cu care inteleg sa-si faca treaba. Si pentru atitudinea avuta atunci cand nu e vorba de munca. Ma refer la faptul ca au fost oameni din echipa Aerosmith care au venit sa-i salute pe vorbitorii de spaniola din stanga si sa se converseze putin cu ei, au glumit cu cei din fata. Nici urma de "ba, ce smecher sunt eu, ma plimb in jurul lumii cu Aerosmith..."

Desi cladirile din jur au fost mult, mult mai putine decat la AC/DC, privitorii din balcon n-au lipsit.

Concertul n-a inceput la 21, ci ceva mai tarziu. Nu ca nu m-as fi asteptat la asta. Jocul de lumini e o componenta importanta a spectacolului Aerosmith, iar asta a fost una din cele mai lungi zile ale anului. In cele din urma au intins cortina in fata scenei...

va urma...