Adresa blogului este brontozaurel.blogspot.com/ncr !!!

Arhive februarie 2010

cum sa [nu] pierzi trenul. sau cum [nu] se autofaulteza CFR-ul

Gara de Nord e populata cu aceleasi personaje dubioase. In numar mult mai mic decat inainte de Craciun, totusi. E probabil prea devreme, prea frig, prea... ploaie sau mai stiu eu ce. Si nici pe mine nu ma mai intereseaza prea tare personajele usor sinistre pe care le gasesc mereu aici. In cateva minute nu voi mai fi singura. Si gandurile imi zboara departe. Vin. Vin! Si voi avea bilet. Luni dimineata cel mai tarziu. Aerosmith. De atatia ani. Ultimii la care m-as fi asteptat. Si o sa-i vad in iunie. O sa am bilet in curand. Si gandul asta ma face sa-mi ascund fata in palme. O sa ma creada nebuna. Toti cei care ma vad ca rad.

Nu mai sunt singura. Dar avem de asteptat. Pe panou scrie ca rapidul de Budapesta are 30 de minute intarziere. Asta e, am avut parte de intarzieri si mai mari. Doua ore chiar. Si intram la McDonald's... Medonatz, asa cum auzit candva un copilas. Mie nu-mi trebuie nimic de la ei, nu suport genul ala de mancare, chiar si simplul miros imi provoaca greata si m-am lasat si de bauturi racoritoare. Si imi trece prin cap un gand amuzant. Cum stii ca nu (mai) esti dependent de ceva? Am doua sticle de Nestea acasa pe hol. Sunt foarte la indemana, pe jos, lipite de tocul usii dintre hol si bucatarie. Sunt acolo de ceva vreme si nici nu le-am desfacut, beau in continuare tot apa de la robinet. Dar pur si simplu nu e nimic care sa le faca tentante. Mda. Probabil sunt ultima persoana cu care si-ar dori cineva sa fie intr-un fast-food. Reperez un poster cu Scooby si gasca lui si ma postez in fata lui.

Si vine si colegul langa mine. Si din nou ma gandesc ca sunt groaznica. Nu mai stiu altceva in afara de sunt asa fericita ca o sa-i vad in iunie. E cald. si imi dau jos geaca si verific inca o data ora. Si imi pica iar ochii pe poster. Si ii explic colegului de ce m-am asezat acolo.
"Cand eram mica... visam sa fiu ca Daphne." Nu stiu ce naiba m-a apucat sa spun asta. Dar e adevarat
"Care... ca Daphne sau ca..."
"Velma?"
"Da, sau ca Velma?"
"Nu." Si scutur din cap odata cu raspunsul. "Vroiam sa arat ca Daphne. Ca roscata." Si imi las capul intr-o parte uitandu-ma la poster.
"Iti mai trebuie doar o bentita."
"Am. Acasa." Dar nu mai spun asta cu voce tare.
"Bine ca nu visai sa devii Scooby..."
"Hihihi! Am fost in schimb dumnealui pentru o vreme..." Si arat spre mumia care-i fugarea. "No fun running from the mummy, even though he is a dummy... Clue Club!" Si imi ascund fata in palme. Am o voce jalnica.
"Tin minte. Ce faci?" Si il bufneste rasul.
"M-am uitat sa vad daca s-a schimbat ceva pe panou..." Si ies de sub masa si ma ridic in picioare.
"Care panou?"
"Cu trenurile... Nu s-a schimbat nimic."
"Mai sunt 7 minute. Vrei sa iesim?"
"Da."

Mi se pare asa frig acum afara. Inainte nu mi se parea frig. Si mai inghetam cateva minute in fata panoului.
"Nu inteleg de ce nu au afisat o linie. Acum ar trebui sa vina... Rahat!" Nu m-am putut abtine.
"Ce e?"
Arat cu capul spre panou. "45."
Ne tot invartim in fata panoului.
"Stii, cand am plecat de sarbatori, avea initial afisata o intarziere de 10 minute..."
"Siii?"
"Si a plecat cu doua ore de intarziere... Probabil ca ma injuri acum... Ca te-am tarat aici..."
"Nu, deloc... Hai sa punem un pariu... Par-impar. La linie para sau impara?"
Ma uit la panou. Majoritatea trenurilor au trecuta o linie para. "La linie impara!" Trebuie sa le umple si pe alea, nu?
"Pe ce punem pariu?"
"Pe o para!" Si ma bufneste rasul.
"Bine, daca castig, tu imi dai o impara."

Si trece si sfertul de ora. Si, tocmai cand ma gandeam ca vor mai creste intarzierea, o voce anunta trenul si apare si un numar pe panou. 3.
"Linie impara!" Strig vesela. Imi place sa jubilez.

Trenul e deja la peron? Ajung si la vagonul 425 si urc prin capatul dinspre vagonul restaurant.
"Asa se ajunge? Acum cand plecam?"
Pleaca. Iar eu ma uit ca tampita la om.
"Ce cretini si astia care au anuntat trenul..." Il aud pe coleg in spatele meu.

Da, deci da. Ce cretini! Acum am avut noroc, e totul in regula, dar nu pot sa nu ma gandesc ca lucrurile ar fi putut sa decurga altfel si sa ajungem pe peron prea tarziu, dupa ce ar fi plecat...

Nu obisnuiesc sa generalizez, sa injur pe toata lumea atunci cand ceva merge prost. Dar ceva e foarte in neregula in cazul asta. Oamenii pot pierde trenul asa. Asta nu face decat sa strice si mai tare imaginea CFR-ului care si asa nu e prea buna... pe alocuri nejustificat. Pe alocuri nejustificat? Da, pe alocuri nejustificat. Unele chestii nu le contrazic nici eu, dar sa le luam pe rand.

Trenurile sunt lente. Da, asta e foarte adevarata. "Sageata" isi face de ras numele. Distanta dintre Bucuresti si Brasov e de 160 de kilometri. Nu exista nici un tren care sa o faca in mai putin de doua ore si jumatate. Doua ore si jumatate inseamna 2 x 60 + 30 = 150 minute. Adica cel mai rapid tren de-abia trece de un kilometru pe minut. Asta e echivalentul a 60km/h. Alooo, asta e in conditiile in care, spre deosebire de o masina pe DN1, nu are altceva de facut decat sa se duca inainte pe sina libera! Nu stie de blocaje la iesirea din Bucuresti, de serpentine, de ramas blocat in spatele unor cretinei care nu stiu de peste 35km/h... Si in conditiile astea, cel mai iute tren al CFR-ului tot poate fi batut de o masina. Jalnic.

Trenurile sunt mizerabile. Stiu ca eu n-am o experienta prea bogata in ceea ce priveste mersul cu trenul. Ca nu m-am mai urcat de multi, multi ani intr-un tren care sa nu fie rapid international sau intercity. Dar... ce pot spune despre trenurile astea e ca ele nu pleaca in nici un caz mizerabile de la capat. Au masute pentru laptop si prize atat la clasa I cat si la clasa a II-a. Iar la business class au si wireless. Cand pleaca de la capat e spalat pe jos in vagoane. Mi s-a intamplat de cateva ori sa mi se faca rau pe tren la putin timp de la plecare. Asa ca stiu si cum arata baia. Ireprosabil cu fiecare ocazie. Totul era curat, exista sapun lichid si mai erau si doua suluri de hartie igienica, unul pe marginea chiuvetei probabil in loc de prosoape de hartie. A, si exista si priza functionala. E posibil ca lucrurile sa stea altfel in cazul altor trenuri, e posibil sa nu aiba atata grija de personale sau accelerate. Dar cum arata un tren la jumatate de ora dupa ce a plecat de la capat depinde foarte mult de ce porci tarani personaje s-au urcat in el. Pentru ca am vazut destui indivizi care mi-au intors stomacul pe dos. Si m-au facut sa-mi para foarte rau ca CFR-ul nu poate interzice accesul in tren unor anumite categorii de persoane (specimene care put, smecherasi care se distreaza vandalizand, indivizi care nu stiu sa-si regleze volumul vocii la un nivel la care sa nu-i deranjeze pe altii... si in general cam toti care au in sange nivelul de nesimtire peste o anumita limita).

Angajatii CFR sunt prosti/ nesimtiti si nu stiu ca_calatorul are intotdeauna dreptate. Da' bine ca noi suntem perfecti, nu? Serios acum, si nu ma refer doar la CFR aici. Rar mi s-a intamplat sa merg undeva, sa salut, sa explic civilizat despre ce e vorba si sa nu mi se raspunda la fel. S-a intamplat, am dat acum sase ani chiar la o casa CFR peste una paranoica care a crezut ca vreau sa o mituiesc ca sa... dracu' stie ce... doar pentru ca ii dadusem mai multi bani. Desi na, scria ca biletul ar fi mai mult decat imi ceruse ea, d-aia ii dadusem cat ii dadusem. Dar n-am avut parte de neplaceri decat foarte rar. In schimb am vazut destui indivizi care s-au simtit ofensati ca li s-a spus ca nu mai sunt locuri la un tren sau ca au fost intrebati de mai multe ori la ce tren vor bilet cand ei erau indecisi si nu stiau decat ca vor bilet la un tren spre o anumita destinatie, fara sa precizeze macar un interval orar sau de pret. Na, pentru unii e mai greu sa priceapa ca atunci cand ridica cineva tonul la ei o face ca incerce sa transmita un mesaj care altfel nu s-ar auzi de urletele lor. Ca toti stiu sa urle ca au drepturi si le sunt incalcate. Da' nu stiu sa acorde individei de la ghiseu dreptul de a nu intalni in persoana lor si cretinul cu numarul 301 pe ziua respectiva.

Nu sunt suficiente trenuri. Ohoo, e un pic mai mult de atat. Nu stiu daca au fost vreodata suficiente. Stiu insa sigur ca in ultimii 7 ani s-au imputinat trenurile intre Bucuresti si Brasov. Mai exista un singur intercity pe ruta asta. Acum 7 ani erau 3 sau 4. Cand am inceput eu sa folosesc infofer.ro, imi ieseau 3 pagini de trenuri la o cautare dupa ruta asta. Apoi doar doua pagini, apoi nici macar doua pagini pline, apoi au modificat formatul listei cu rezultate intoarse... ca sa nu mai para asa scurta oare?

Trenurile intarzie. Aici nu mai discutam nimic, asta e axioma deja!

Ce concluzii trag eu? CFR-ul e prost organizat. Nu ca m-as pricepe eu cum ar trebui sa stea lucrurile, cum ar trebui sa fie organizat totul. CFR-ul n-are trenuri. Cate mai are sunt imbatranite. Unele le-a luat dupa ce au fost "pensionate" de altii. Na, aia cu "one man's garbage is another man's treasure" se aplica si aici. Nu e neaparat o chestie foarte rea. Nu stiu cat au costat. Daca au dat putin pe niste trenuri care sunt inca in regula, asta e un lucru bun. Ce e mai trist e ca... astea sunt intercity-urile, care teoretic (!) ar trebui sa fie cele mai bune trenuri, din moment ce au cele mai scumpe bilete. Adica deseurile altora sunt ce avem noi mai bun. Poate ca mai mult de atat nici nu meritam... avand in vedere a ultima concluzie la care am ajuns: majoritatea calatorilor sunt niste porci care au pretentia sa fie tratati ca niste regi.

happiest girl in the world

She's got reddish-brown hair. And she has a piece of blue paper.

Vineri
18.6.2010
Acces 18:00
No Camera
Golden Ring

bun, sunt proasta

Da' proasta rau...

Atunci cand dau click pe 'u' imi apare aia cu "Ease of access blabla...", atunci cand dau click pe 'l' ma delogheaza. Nu stiu ce dracu' am facut si cum sa desfac asta, sa pot folosi iar in mod normal tastatura de la laptop.

Da, asa m-am facut de ras si ieri la lab. Eu habar n-am sa pornesc sau sa inchid editorul de text, da' stiu sa scriu cod. A, si nu stiu sa-l rulez. A trebuit sa-l chem pe omu' cu care faceam labu' sa-l intreb "si eu cum rulez asta?" Intrebare de geniu, stiu. A mers, sa scriu cod ma pricep, dupa cum ziceam, da' in rest sunt praf...

Aerosmith

Si atat. Fara jocuri de cuvinte "destepte" in titlu, doar numele trupei.

"They're my favourite band and they're breaking up and I'm never going to see them live, never!" Asta spuneam toamna trecuta. Si acum de-abia astept sa-mi iau bilet. De-abia astept... Maine dimineata la ora 9 o sa fiu la Germanos. Sa vad care e de fapt zona care e chiar in fata scenei, daca e vorba de Gazon A sau de Golden Ring. Gazon A e 190, Golden Ring 330. Toti banii mei pana la sfarsitul saptamanii viitoare sunt 250. Dar daca Golden Ring sunt cele din fata scenei o sa fac rost de diferenta pana luni. Pot sa-mi vand cerceii. Sunt de aur, i-am primit cand am implinit 10 ani. Daca nu mai pateste iar unul din ei ceva, pe 18 iunie voi fi la romexpo, chiar in fata scenei. Sunt in stare sa merg cu 5 ore mai devreme doar ca sa ma asigur ca am loc chiar in fata. Asa am facut si la Motorhead. Si a meritat.

2007. Atunci a fost ultima data cand au cantat si pe alte continente. Si m-a chinuit sa ma uit la inregistrarile care au aparut dupa aia. M-au facut sa-mi para foarte rau ca eu ii ratam atunci. In primul rand pentru versiunea aia de Draw the Line. La asta ma refer.

no Huckleberry Hound here

Putin... aaa, de fapt foarte ciudat cum functioneaza mintea mea. Initial am gandit titlul ca the good, the bad and the weird si apoi mi-am adus aminte de The Good, the Bad and Huckleberry Hound. Stiu de existenta filmului The Good, the Bad and the Ugly, chiar asa inculta nu sunt. Normal ca n-am avut rabdare sa-l vad. Dar stiu de existenta lui. In fine, ideea e ca asa am ajuns sa schimb titlul.

Partea buna are legatura cu faptul ca lucratul la tema noua m-a facut sa ma simt... mult mai putin retardata. Ieri spuneam ca mai am un script in tema care nu e nici facut de mine si nici inclus de google. Si eram convinsa ca nu il voi schimba. De lene, de dorinta de a lansa odata tema noua, nu stiu nici eu exact. Insa azi am facut si eu un tabber. De la zero, dupa o idee proprie fara sa fi studiat nici un altul facut de altcineva. Probabil ca o sa fac si asta, poate imi vin mici idei de imbunatatire. Si imi place mai mult asta facut de mine. Nu l-am inlocuit inca in tema, dar o sa o fac si pe asta. Asa ca mai ramane Syntax Highlighteru', care nici nu face parte din tema propriu-zisa. Asa ceva chiar nu ma simt in stare sa fac eu, desi nu m-am putut abtine sa nu-mi var coada de dracusor si pe acolo sa modific una-doua chestii. Am facut bucati si apoi am refacut scriptul cu lista de postari aleatoare. Am facut eu dupa o idee cat se poate de originala de-a mea un script care sa afiseze o lista cu cele mai comentate postari. Am mai facut un alt script unic in "bloggersphere" - ala cu topul comentatorilor. E singurul script de genul asta pentru blogger, singurul cu link catre comentatori si nu catre ultimul comentariu lasat la mine. E o chestie cat se poate de simpla, informatia referitoare la URL-ul autorului comentariului se gaseste in feed-ul de comentarii... ciudat ca n-am mai vazut asa ceva pe nicaieri, in schimb am gasit peste tot celalalt widget cu link catre ultimul comentariu. Oh, well, I like mine a hell lot better. Am refacut scriptul de comentarii recente de la zero - acum este si asta unic. O chestie care nu-mi placea la cel vechi era faptul ca extragea titlul postarii din URL. Si asa nu avea cum sa obtina intotdeauna titlul exact. Sa luam de exemplu postarea asta, from the prison of my mind - the morning. URL-ul este http://brontozaurel.blogspot.com/2009/09/from-prison-of-my-mind-morning.html. Din el extrage intai from-prison-of-my-mind-morning.html, apoi elimina ".html" apoi inlocuieste "-" cu " ". Titlul astfel obtinut e "from prison of my mind morning" - nu prea merge. Asa ca am facut un nou script care nu foloseste doar feed-ul de comentarii, in care nu gasesc titlul postarilor, ci si feed-ul de postari (ca sa obtin numele corect). Am mai modificat scriptul ca sa se descurce elegant si cu comentariile de pe paginile blogger care au un URL de forma http://nume-blog.blogspot.com/p/nume-pag.html si nu http://nume-blog.blogspot.com/an/luna/nume-post.html. Si asa am acum un script perfect.

Si cam atat acum. Partea proasta si aia ciudata altadata. Trebuie sa termin ce am de facut pentru laboratorul de maine. Din pacate, sunt varza la php.

baby dino wants out

Hmmm, n-am mai scris de o saptamana aproape. N-am uitat de blog, m-am ocupat sa lucrez la noua lui fata. O testez aici. Daca intrati, nu va speriati, am dezactivat eu partial css-ul si un javascript, ala mare, singuru' care nici nu-i facut de mine si nu tine nici de blogger/ google. Tehnic vorbind, e poate fi complet functionala pe Internet Explorer 8 si 7, Mozila Firefox 3.6 si 3.5, Chrome 4, Opera 10.10, Safari 4. Desigur ca exista mici diferente enervante, cum ar fi colturile rotunjite (cu border-radius, nu cu background pe colturi) care nu merg pe Internet Explorer 7, 8 si Opera, border-style: groove care se vede cum trebuie doar cu Opera si IE8, butonu' de cautare Google care arata cum ar trebui doar in IE7, footer-ul care iar arata cum ar trebui doar in Firefox, asta structural vorbind, ca estetic... imi place la nebunie cum se vede footeru' ala cu Opera, chiar daca nu stie Opera de colturi rotunjite.

Stop! As putea sa scriu despre chestiile astea o zi intreaga fara sa ma opresc. Dar nu despre asta vroiam sa scriu. De fapt, nici eu nu mai stiu. Adica stiu despre ce, dar s-a cam dus hotararea. N-a fost ceva planificat. Nu ma gandeam ca o sa mai scriu ceva inainte sa lansez tema noua. Cand am intrat pe usa eram plina de draci. Acum mai sunt doar... nici eu nu stiu. Ma tot gandesc... daca nu mi-as fi schimbat materii si as fi fost la celalalt curs, daca laboratorul n-ar fi fost inca in renovare si as fi ajuns acasa la ora 16 si nu mai devreme...

Cand am intrat pe usa eram furioasa. Pe undeva inca sunt. Si in acelasi timp ma simt vinovata... who is wrong and who is right? As vrea sa stiu de ce nu am dreptul sa... sa fiu, de ce trebuie sa ma pocneasca mereu o chestie care sa ma faca sa ma simt asa. As vrea sa stiu de ce nu am dreptul sa fiu lasata dracului in pace.

Ca sa explic in detaliu ce s-a intamplat de fapt. Inapoi spre acasa. Cu doua ore mai devreme ca nu s-a mai tinut ultimul lab pentru ca sala era inca in renovare. Cobor din metrou, raman printre ultimii care urca pe scari pentru ca stau sa-mi trag parul de sub bareta de la ghiozdanul pe care il aruncasem la repezeala pe umarul drept (da, e umarul ala, dar acum si-a revenit complet, n-am probleme sa car un ghiozdan cu laptopul doar pe dreapta) cand m-am ridicat de pe scaunul din metrou. Si, in momentul in care incerc sa il asez cum trebuie in spate, simt au! cum ma trage de par. Asa ca stau sa-mi eliberez parul. Dupa ce urc scarile de pe peron in zona in care e casa de bilete, mi se pare ca ma asteapta unii acolo. In fine. Zic ca is eu paranoica, mai comentasera unii si uralasera dup mine "craci la metru" inainte sa ma urc in metrou. Ies la suprafata, primul lucru pe care il vad sunt imbecilii vanzatorii cu rahatisuri... dracu' stie pentru ce ocazie, daca pentru drage bete sau pentru muma padurii 1-8 martie. Nu conteaza, eu ii injur in gand pentru ca de-abia imi mai ramane mie loc sa ma strecor printre ei sa ajung la trecerea de pietoni. Mai lasasera un spatiu de 40 de centimetri. Cine dracu' le-o fi permis sa-si plaseze masutele acolo nu stiu. Probabil nimeni. Ei nu cer permisiunea, ei si-o iau. Revenind. Trec pe acolo si simt un picior intre picioarele mele. Injur iar in gand si ma uit urat in spate. Cretinul isi cere scuze si se posteaza in fata mea pe trecerea de pietoni. Se face verde, traversez, merg printre javrele noastre schiopatande, cele de cu toate zilele, ia-le, Doamne, dintre noi cat mai repede, daca se poate chiar azi. In fine, n-o fost cu intentie sa amestec atatia dumnezei si draci, da' nu m-am putut abtine. Revenind. Cretinelu' de mai inainte se apropie de mine si incepe cu texte de vraja. Il ignor, nici nu ma uit la el, imi studiez unghiile. Ma opreste o dama, aceeasi care ma oprise sa imi ceara indicatii la metrou. De data asta vrea sa stie daca e vreun magazin Orange prin zona. Aaa... eu habar n-am. Stiu zona bine, dar nu tin minte sa fi vazut unul vreodata. E unul, dar tocmai la piata. Ma intreaba daca stiu unde gaseste cartela, daca se vand la chioscuri. Aaa... nici asta nu stiu. N-am avut nevoie niciodata. Am abonament de aproape 7 ani. Si inainte de ala am avut o cartela pe care am reincarcat-o de doua ori intr-un an. Si inainte de septembrie 2002 n-am avut mobil. Asa ca sunt habarnista rau la capitolul cartele. Ii zic ca nu, a inceput sa ploua ceva mai tare, cand am iesit de la metrou de-abia picura, ma dau mai pe langa bloc, trec de farmacie, de Alpha Bank, de magazinul de maruntisuri, de BRD, de CEC, de pizzerie, dau sa intru in bloc, pe trepte e cretinul dinainte, acum nu mai e nimeni altcineva in jur, incerc sa trec pe langa el, ma inghesuie in perete, "ce papusica draguta" si imi pune mainile pe picioare si incearca sa le bage sub fusta. Suier "nu sunt papusa!" si ii iau mainile de pe picioare. Si ma uit urat la el si marai... na, fac si eu cat de urat pot. O chestie buna. Pentru ca e un bleg si da inapoi. O chestie proasta e ca... se pare ca e prea bleg si sa stie s-o ia la fuga - se impiedica si se agata de mine. Si imi rupe bareta de la ghiozdan. Apare si un mos. Iar eu mai am cateva secunde in care ma port ca si cum as fugari o javra care oricum fuge. Desi oricum nu am cum sa fugaresc pe nimeni. Sunt pe tocuri, car un ditamai ghiozdanul cu un laptop si alte echipamente, ghiozdan care mai are si o bareta rupta. Si ploua. Iar eu tot nu mi-am tras gluga in cap. Dar na, oricum sunt langa bloc.

As vrea sa stiu de ce. Da, purtam fusta scurta. Nu, nu era si stramta si nu era nici cu sclipici. E o fusta de stofa gri in carouri. Da, purtam strampi cu romburi. Negri cu romburi gri si maro. Da, purtam tocuri. E drept ca la ditamai botinele. Da, aveam parul desfacut. Nu eram machiata. Pentru termen de comparatie, asta se cheama machiata la greu pentru mine. Azi eram data doar cu strugurel pe buze... o chestie pentru fetite de zece ani. Nu aveam unghiile facute si nici macar lungi. Si purtam o geaca umflata incheiata pana sus. Pe sub care aveam o camasa, tot in carouri si un tricou. Da, stiu, tipic pentru tocilari. Camasa peste tricou, la asta ma refer. Ah, da, e cu Tweety tricoul.

Serios, imi storc creierii si nu reusesc sa inteleg. Nu pot sa inteleg genul asta de manifestari. N-am picat din luna. Stiu ca barbatii se uita dupa femei si femeile dupa barbati. Ma rog, majoritatea. Pentru unii/ unele lucrurile stau altfel. Dar nu despre minoritati era vorba. Revenind, si eu ma uit dupa unii care imi atrag atentia prin ceva anume. Pe strada, in metrou, pe holuri la facultate. Uneori si pe panouri publicitare. Sunt anumite chestii care imi plac la un barbat si care imi vor trage atentia mereu. Dar nu ma apuc sa urlu dupa ei, nu sar pe ei sa ii pipai. Da, stiu, practic vorbind, ar fi cam greu sa sar sa ling un panou aflat la o inaltime de trei metri. Dar n-am sarit nici pe tipul cu cravata din metrou de azi-dimineata.

"Daca se imbraca/ arata ca niste curve, n-au dreptul sa se mire atunci cand sunt tratate ca atare." E o chestie pe care am auzit-o de destule ori. E vina mea, am intrecut eu masura? Imi plac unele chestii care poate atrag atentia. Imi plac fustele scurte, imi plac cravatele, imi plac strampii cu romburi, imi plac manusile pana la coate, imi plac sandalele cu tocuri. Sunt constienta ca oamenii se uita si judeca de fapt unii nu judeca, au anumite reactii. Dar chiar nu imi pasa de asta in momentul in care ma imbrac dimineata. Imi pasa doar cand ma intorc acasa dupa un astfel de incident. Dimineata imi pasa doar de ce culori si arome am eu chef atunci. Insa de multe ori ca si cum orice as purta tot nu e bine. Se gasesc cretini care sa nu-si tina labele acasa fie ca port fusta scurta, fie ca port pantaloni trei sferturi si un ditamai tricoul lalau, fie ca sunt in niste blugi gri ca un sac, fie ca port pantaloni de stofa si sacou. Ce dracu' sa mai port ca sa fiu lasata dracului in pace pe strada? Ca sa fiu lasata in pace sa... fiu. As ugly and crazy and weird as I may be.

"Barbatii urla, femeile se bucura ca sunt admirate." Si asta am auzit-o de destule ori. Poate. Poate ca sunt eu nebuna pentru ca ma tem ca n-o sa ramana la nivel verbal. Da, mi-e frica. Pentru ca sunt patita. Si foarte serios, nu m-am imbracat niciodata gandindu-ma ca vreau sa fiu admirata pe strada de cine stie ce individ pe care nu l-am cunoscut inca.

Din nou am starea aia de as vrea sa ma incui in casa si sa nu mai ies niciodata. Sau de mi-as dori sa-i fi mers. Si sa nu fi nascut un copchil handicapat de care se iau toti.

Imi pare rau pentru data asta... de acum un an. Fever. Fever and ignored pain.

PS - da, blogu' e momentan alb... just because. il fac rosu sau verde daca vrea cineva. alte culori nu. just because.

unfit

[Intr-o zi insorita de vara]
"Nu eu, tu! Hai, te rog eu frumos... Sunt asa agitata..." si ii zambeste si il saruta. Si deodata aude...
"Buna! Ce coincidenta sa ne intalnim aici."
Nici ei nu-i vine sa creada. Si e furioasa ca s-a intamplat asta. Pentru ca e cu adevarat o coincidenta. Nu e ceva aranjat doar ca sa se intalneasca cu el. Si il uraste ca a aparut acolo in momentul ala. Oricat de nebuna ar fi dupa el. Se teme ca o sa i se reproseze ca a vrut sa vina doar pentru ca stia ca o sa-l intalneasca. Reuseste sa forteze totusi un zambet.
"Da... Noi... noi tocmai plecam." I-ar fi placut sa fi fost singura, sa fi putut sa stea de vorba cu el.

[Zece zile mai tarziu]
Suna telefonul. Si ii raspunde, e vesel, vrea sa iasa sa sarbatoreasca.
"Stiu, dar tu nu stii..." Nici nu stie exact cum sa-i spuna.
"???"
"Nu e vorba de mine. Si eu am fost surprinsa. S-a intamplat sa fie cineva cu acelasi nume ca si mine. Eu renuntasem deja."
"..."

[Aproape opt luni mai tarziu, pe terenul de baschet, avea sa ii ofere singurul zambet pe ziua aceea care se intampla sa fie chiar ziua ei. Si era sigura ca el e printul din poveste.]

[Un an mai tarziu, sub un bec chior]
"Si nu mai sunteti impreuna?" o intreaba.
Iar ea ridica din umeri. Fum.
"I guess it just died out."
"Pai bine mai, ce dragoste mare a mai fost si asta?
"A fost... candva. Timpul trecut."

[Un an mai tarziu, o noua relatie si o noua despartire peste doar cateva luni. Ambele momente aveau sa-i dea aripi... pentru scurta vreme.]

[Doi ani mai tarziu, intr-o zi insorita la sfarsit de septembrie]
"Stii, ce am apreciat intotdeauna la tine a fost ca..."
"O zi buna!" si il ocoleste, lasandu-l cu mana intinsa.

[Cateva ore mai tarziu, intr-o zona necunoscuta a orasului, intr-o cladire putin sinistra la exterior]
Cata aglomeratie! Dar poate sa scurtcircuiteze toata nebunia asta, nu? Poate sa incerce... Isi aranjaza cravata si zambeste. Si reuseste sa afle unde trebuie sa ajunga si cu cine trebuie sa vorbeasca. Se strecoara printre oameni si ajunge la lift. Fain lift. Cu oglinda. Se stramba putin in ea. A ajuns. Iese si se duce la prima usa. Nu, nu e asta. Dar suna interesant. Si i se aprinde beculetul. Poate sa scurtcircuiteze bine totul daca reuseste sa impresioneze pe cine trebuie. Si ciocane la usa si i se spune sa intre.
"Buna ziua, as avea si eu cateva intrebari..."
Are de fapt multe intrebari pregatite. Pentru ca vrea sa stie de la inceput in ce naiba se baga. Amandoi sunt surprinsi. Ea nu se astepta la un tip cu parul lung si tricou cu Metallica, el nu se astepta la nimeni. Isi cazeaza gentuta pe marginea biroului si ii accepta invitatia de a se aseza. Si incepe cu intrebarile. E bine, simte ca pune intrebari bune si marcheaza puncte. Si vine si intrebarea lui. Vrea sa stie cine e. Ezita, dar... pana la urma tot o sa afle, ce naiba! Si ii explica. Mai putin motivele ei. A nimerit unde trebuie. Nu unde ar fi trebuit sa nimereasca oficial, ci exact unde trebuie ca sa obtina exact ce-si doreste.

[Unsprezece luni mai tarziu.]
E 8:15. E bine. Ajunge la timp. Se opreste la chiosc sa isi ia revista, sa aiba ceva sa-i distraga atentia in caz ca va trebui sa-l astepte ceva mai mult. Nu se poate abtine sa nu se priveasca in toate geamurile magazinelor pe langa care trece. Oare cum o sa-i para? Aproape ca pluteste gandindu-se la ochii lui atat de albastri. Nu are mult de asteptat. Apare repede si vine spre ea. Si ii face semn sa-l urmeze. Hmmm, la asta nu s-ar fi asteptat. Ce naiba, se simte ca un obiect expus intr-un muzeu la care se holbeaza toata lumea. Da, e placut ca vorbeste frumos despre ea. Si totusi... ea isi imagina ca... vor fi singuri. Vrea sa mai cunoasca pe inca cineva. Si ea il urmeaza ca un catelus. Nici nu banuieste... Boys will be boys... especially when around one another. Ce rautaciosi pot fi unul cu celalalt. Pe ea nici nu o baga in seama... o vreme... Dupa care urmeaza intrebarea aia ciudata. Iar ea ridica din umeri. Nu stie...
"Tot?"
"Chiar tot? Tot universul sau la ce fel de tot te referi?" o intreaba cu un zambet larg tipul al carui nume nu-l stie si de a carui existenta nu ii pasa... inca!
Hmmm... rade de ea, nu prea-i convine asta. Cretin! Il eticheteaza in minte.

[A doua zi]
E putin furioasa. Pentru alea cateva minute cu tipul cu ochi albastri trebuie sa dea de toti idiotii. Si ar vrea sa procedeze ca de atatea alte ori, sa faca ea totul pentru toti ca sigur termina mai repede si mai bine. Dar de data asta a dat de idioti incapatanati. Si pentru prima data se bucura ca-l vede pe cretinul vesel din ziua precedenta. Un cretin foarte inteligent si foarte bine informat se pare. Nu i-a mai pus nimeni intrebarile astea. Si nu la modul asta, nu in cuvinte asa dure, fara sa-i lase posibilitatea sa dea raspunsuri interpretabile.
"Ma urasti?"
"..." Inca o intrebare care a luat-o prin surprindere.
"Ma urasti. Nu conteaza."
Si in continuare alterneaza glumele si momentele de seriozitate. Si deodata... ce dracu'? Dar e el e inca acolo. Si o prinde in brate.
"O sa..."
Si ea ii simte intai respiratia in par, apoi degetele, apoi respiratia la ureche in timp ce isi continua fraza. E ii vina sa rada si sa-i spuna ca nici n-a fost vreodata cazul, dar se abtine. Sa creada ce vrea. Dar sa nu-i dea drumul. E inca speriata de ce-ar fi putut sa se intample.

[Dupa inca o zi]
Ce ticalos e! Doar ca sa fie cat mai mult in preajma ei. Dar e atat de bine cand o trage aproape, cand o tine in brate, cand ii simte pielea, mirosul, cand ii sopteste la ureche.
"Nu stiu."
"Cum nu stii?" Si il bufneste rasul. Si ii ridica usor nasul cu degetul. Si o face si pe ea sa zambeasca. Dar e si mai hotarata.
"Nu stiu!" Adica ar trebui sa-i fie clar ca stie, dar nu vrea sa-i spuna. Si il priveste cu ura. Viata ei nu il priveste. Pe ea nu-l intereseaza viata lui. Vrea doar sa-l simta aproape in momentele alea. Desi ar face in continuare orice sa nu-l piarda pe tipul cu ochi albastri. Si inca nu se intreaba daca nu cumva a fost pur si simplu pasata de la unul la celalalt.

Fum. Fum si decadenta.

purcelusul neglijent si beculetul din creier

Purcelusul neglijent sunt eu pentru ca reusesc sa fac asa o mizerie uneori. Cand repar unele chestii, cand mananc unele chestii. Imi plac la nebunie perele zemoase. Dar ma incleiez pana la coate. Nu-mi plac chestiile cu zahar pudra. De multe ori si pentru ca devin prea dulci. Iar eu is aia cu o pasiune pentru dulciurile... nu foarte dulci (si totusi crema de zahar ars imi place la nebunie). Dupa mine, Milka ar trebui sa renunte la ciocolata cu lapte si sa foloseasca doar ciocolata amaruie pe care o folosesc la produsele cu martipan. Sau aia folosita la gama Zart & Dunkel. Si, cand eram mica, am ingrozit-o pe o matusa atunci cand m-a intrebat cat zahar si cat cacao sa imi puna la lapte. Iar eu i-am raspuns senina patru-cinci lingurite de cacao si una-doua de zahar. A trebuit sa o caute pe mama ca sa ii confirme ca da, asa imi place mie. Insa de fiecare data nu imi plac pentru ca draciile acoperite in zahar pudra sunt ocazia perfecta sa fac o groaza de chestii sa para ninse. Haine, covoare, mobila... orice e prin jur.

Si totusi azi am comis-o cu doua chestii. Pe principul cica oferta limitata, hai sa le incercam o data in viata. Cosulete cu Mere si Semilune cu Migdale. O slabiciune veche, veche de tot si una mai noua.

brrr de marti dimineata

Duminica dimineata. Duminica asta. Eram rupta. Dupa multe zeci de ore in care nu facusem altceva decat sa lucrez aproape on-stop. Pauze doar ca sa merg la baie. Si am zis ca fac o pauza. Am facut un dus si am iesit putin afara. Si, dupa ce m-am intors, m-am apucat de curatenie prin casa. Iar aproape non-stop... pana luni seara. Cat de usor e sa ma prinda o chestie si sa uit complet de orice altceva...

Acum exact un an purtam exact aceleasi haine. A fost cea mai intensa si probabil cea mai frumoasa perioada a vietii mele. Pana in septembrie.

Acum... am exact starea aia pe care o aveam in anul intai in dimineata in care aveam partial la mecanica. Pe vremea aia nu aveam noptiera... inca. Aveam doar o cutie alba de carton si un placaj deasupa ei. Pseudonoptiera. Macar puteam sa-mi tin acolo radioul cu ceas si alte maruntisuri. Tocmai aflasem ca tati avea sa vina in ziua aia la Bucuresti. Mana mea tot punea o moneda sa se invarta ca un titirez pe placajul de deasupra. Again and again and again and again and again and again and... Si incercam sa ma hotarasc. Si minutele se scurgeam si eu nu luasem nici o decizie. Nu stiam daca sa ma mai duc sau nu la partial. Venea tati, eram agitata. Intotdeauna sunt agitata cand vine pe la mine. Si cand sunt in preajma lor in general. Pentru ca...

test 2

just to test the feed.sorry about this.

sentimente de ascuns sub pres

[Candva, acum mult timp, dar nu conteaza, probabil se mai intampla si azi]
Se aud niste pasi pe scari. Sare din pat, iese repede pe hol stergandu-si lacrimile pana sa ajunga la usa. Ochii la vizor, mana pe cheile din usa, gata sa-i descuie. Nu e el. E vecina care se intoarce acasa cu cainele dupa plimbarea de seara. Si brusc fata ei se intuneca din nou. Se intoarce in camera, in pat si isi aduce genunchii sub nas. Si se uita pe geam. Se intuneca. Si e iunie. Nu e prima data cand intarzie, se intampla mereu, a stat de atatea ori peste program. Si totusi... daca de data asta a patit ceva? Ochii ii pica pe icoana de langa geam. Care nu-i ofera nici un raspuns. Si incepe din nou sa planga. Se ridica din pat. O sa-l sune. Ezita cateva secunde si cade inapoi in pat. N-o sa-l sune. Ii este prea rusine. Nu vrea sa mai afle si altii.

Si urmatoarele ore se scurg la fel si tot nu vine, e in continuare singura. Mai sunt doar douazeci de minute pana la miezul noptii, aproape ca a adormit dupa cat a plans. Si brusc, instinctiv isi sterge lacrimile de pe fata. A auzit niste chei. Da, sunt cheile lui, acum le-a bagat in usa. Isi sterge din nou fata si iese din camera ca o fiara turbata:

bunul simt la cumparaturi

Inainte de orice altceva... ca dupa aia uit. Am mai zis-o de o mie de ori. YouTube Related Videos e o chestie fenomenala. Si ma face sa pierd o groaza de timp uneori. Din link in link am ajuns in noaptea asta la ceva vechi. Bine, vechi doar in sensul ca dateaza din vremurile in care am inceput si eu sa ascult muzica. Asa ca, pentru cine se intreaba ce asculta brontozaurel la sfarsitul liceului in afara de Aerosmith (asta dupa ce i-am auzit la radio si mi-au placut atat de mult incat am reusit sa trec peste mutra lui Steven Tyler, care ma speriase prima data cand il vazusem, si am inceput sa ma uit si la videoclipurile lor)... ei bine, printre altele, asa ceva! Se cunoaste ca am stat mult in preajma unei persoane innebunite dupa Nirvana?

Bun, eu de fapt vroiam sa scriu despre cateva chestii dragute la cumparaturi... nu neaparat recente.

  • Daca esti un mos cretin domn trecut de o anumita varsta, trebuie sa lovesti cu carutul fetele care stau la coada la casa si sa te bagi in fata lor. Ele sunt tinere, pot sa stea mai mult in picioare, trebuie sa respecte batranetea. Ce conteaza ca poate au trei produse in cosul de mana in timp ce tu ai un carut plin? Daca indraznesc sa protesteze, trebuie neaparat sa te miri de cat de nesimtiti pot fi tinerii din ziua de azi.
  • Daca esti o vaca proasta care n-ar fi trebuit sa se reproduca mamica, trebuie sa-ti lasi copilul sa scoata tot felul de sunete care incearca sa imite diverse animale. Si sa-l lasi sa-ti ia toate produsele pe care le pui pe banda si sa le arunce in sus ca sa aterizeze pe unde se nimereste. In cel mai fericit caz... tot pe banda. Insa in majoritatea cazurilor... pe jos, la dracu'n praznic sau in capul celorlalti oameni care stau la coada sau al tipului/ tipei de la casa. Pentru ca unele au ajuns la mama dracului si iti ia mult timp sa le recuperezi, copchilul termina cu produsele tale si pune mana pe cele ale fetei care e la coada in spatele tau. Daca fata respectiva se opune, tu trebuie sa-i tii partea micului cimpanzeu.
  • Daca vrei sa cumperi peste, trebuie neaparat sa-l studiezi inainte cu mainile, nu cu ochii. Daca o fata iti atrage atentia ca nu e frumos, ii spui "N-am stiut!" si studiezi in continuare pestele cu mainile. Daca insista, o repezi furios cu un "N-am stiut, n-auzi?!?" si iti reiei activitatea. Daca iti spune ca scrie mare deasupra pestelui, ii spui ca e o "curva proasta"
  • Nu poti sa cumperi un produs fara sa te asiguri de calitate. Asa ca trebuie sa incerci deodorantele, cremele si orice alte cosmetice inainte. Ce conteaza ca n-au eticheta de TESTER? (Apropo, si eu am comis-o cu un parfum intr-unul din magazinele The Body Shop - eticheta de pret era verde, ca si eticheta de TESTER si am fost neatenta... si imi venea sa intru in pamant de rusine apoi. Si da, l-am cumparat. Norocul meu ca intamplator imi si placuse. Dar sa inchei paranteza serioasa...) Le incerci, ca doar n-o sa dai bani pe ele ca sa constati apoi ca nu-ti plac. Daca nu-ti plac, le pui capacul la loc si le pui pe raft. Ce daca vine cineva care le pune in cos crezand ca-s nedesfacute? Trebuia sa testeze mai intai. Tot ca sa te asiguri de calitate, nu iei biscuiti, ciocolata, snitele inainte sa desfaci ambalajul si sa incerci. Apoi le pui iar pe raft, cu partea desfacuta inspre spatele raftului. Eventual iei altele in ambalaje nedesfacute. Dar mai bine nu mai iei nimic. De ce sa arunci banii degeaba? Nu ti s-au parut a fi ceva extraordinar.

Hmmm... cam scurta lista, dar altceva nu-mi vine in minte acum. Alte idei?

the curious eye and the critical taste buds: valentine's day

Sau Ballantine's Day, dupa cum zicea Envi. Nu prea am cu ce sa ma laud ca as fi incercat. E vorba de o singura tableta de ciocolata cu inimioare. De fapt, ca sa fiu sincera, nu prea am cu ce sa ma laud ca as fi incercat pe tot anul asta. In afara de tableta asta... se poate spune ca am fost prudenta. Singurele chestii noi pe care le-am mai incercat in materie de ciocolata au fost niste ghinde cu crema cocktail de la Friedel... ramase la reducere dupa sarbatori. Restul a fost Lindt. Nimic nou, doar chestii cunoscute. Si daca imi sunt cunoscute si mi-am luat inca o data... inseamna ca sunt divine. Tableta Lindt Excellence 70% (mmm, nu ma mai atinsesem de asa ceva de multisor) si figurine de sarbatori (mos cu reni, omuleti de zapada si ingerasi). Si trei praline de la Cote d'Or. La fel, chestii cunoscute, chestii care stiu ca imi plac.

doua vorbe despre netiquette

Si despre bun simt in general. Stiu ca am zis ca fac pauza, dar ma holbam prin reader si mi-am adus aminte de un post pe un subiect fierbinte si m-a mancat sa ma uit la comentarii. Si am dat peste comentariile unui analfabet (ok, e posibil sa fie de alta etnie, dar, daca traieste in Romania si are pretentia sa il las in pace cand isi da cu parerea in ceea ce priveste problemele din tara asta, am si eu pretentia sa invete dracului sa scrie in limba romana mai intai). Ah, scuzati multii draci care apar prin postarile mele, dar de obicei scriu cand sunt nervoasa. Cand sunt fericita nu prea am eu chef de net.

Revenind la bunul simt. In primul rand, ma refer la bunul simt de a recunoaste ca esti prea prost ca sa te bagi intr-o anumita discutie. Hai sa explic putin mai in detaliu ce vreau sa spun cu asta. Nu iti interzice nimeni sa urmaresti discutia, indiferent de coeficientul de inteligenta pe care il ai, poate chiar sa te ajute sa te mai destepti putin. Dar daca subiectul te depaseste, ori iti tii dracului gura, ori ceri lamuriri. Ceri lamuriri in mod civilizat! Nu te bagi sa iti dai cu parerea. De pareristi retardati sunt satula pana peste cap. Inca am amintiri foarte proaspete legate de un articol despre un router, unde 40 din 50 de comentarii erau complet imbecile. Nu te pricepi si vrei sa nu primesti eticheta de parerist retardat/ comentator imbecil? Te abtii sa comentezi, sau comentezi doar ca sa ceri sa fii lamurit. Clar pana aici? Sper ca da! In caz ca totusi nu s-a inteles, vin cu un exemplu. Urmaresc bloguri de astrofizica si de programare. Ma pasioneaza, dar multe chestiuni ma depasesc. Nu comentez decat rar. Comentariile sunt de obicei de genul:

"I've tried [say what here] but [describe problem here]. Does anyone know how I might fix this? I've tried [list possible solutions - yes, always try them!], but none of these seem to work."
In fine, in genul asta a fost ultimul meu comentariu pe un blog de programare. Pe blogurile de astrofizica ajung sa comentez chiar mai rar, pot numara pe degete comentariile pe care le-am lasat. Mai mult citesc si fac ochi mari. La un singur articol de cand am descoperit eu blogurile am comentat ca sa il contrazic pe autorul articolului (pe un blog de astronomie, sa nu se inteleaga altceva). Si asta doar pentru ca era vorba de multa matematica acolo si stiam al dracului de bine despre ce vorbesc. Ah, si in caz ca nu s-a inteles asta, fara sa injur, fara sa ii spun omului ca e prost, pur si simplu am scris ca eu vad problema altfel, am explicat cum si de ce. Nu m-am legat de autorul articolului, m-am legat de felul in care vedea el problema. Si omul a stiut sa raspunda foarte civilizat ("excellent point, Ana"), nu m-a injurat pentru comentariu. Ah, sa nu uit... inca o chestie. Asta e doar pentru cei care au blog in romana: nu vad ce rost are sa iti lasi linkul blogului pe un blog care e intr-o alta limba. Eu ma semnez cu Ana si nu las link. (Da, s-a mai intamplat sa las comentarii semnate cu Ana si pe bloguri in romana... atunci cand intram de pe laptop. Scuzati lenea.)

Mai departe. Bunul simt de a veni cu argumente pertinente in sprijinul unei afirmatii. Nu, "esti prost ca te-a facut ma-ta bou/ urat/ gay" nu se cheama ca ai argumentat ceva. Da, stiu, nu prea avem sansa sa vedem asa ceva (adica exact ce am scris eu intre ghilimele putin mai sus), de obicei genul asta de comentatori imbecili nu nimeresc locul unde se pun cratimele. Si nu se pun nici argumentele care tin de sfera fantasticului. Cum zicea un fost prof... "ca mi-a trimis mie Fecioara Maria e-mail!" Imi pare rau, nu e un argument.

Si ajungem acum si la bunul simt de a sti sa scrii in limba in care comentezi. De a sti sa scrii in general. De a sti ca nu e frumos sa ti se blocheze CAPS LOCK pe parcursul a randuri intregi, de a sti sa folosesti dracului cratimele, semnele de punctuatie. In caz ca nu e clar pentru toata lumea, lucrurile stau in felul urmator:

[cuvant][semn de punctuatie][spatiu][cuvant]
Exemple:
culori: rosu, verde, albastru;
unu; doi; trei;
Ninge. Bate vantul.
Scuzati lipsa de imaginatie? Multumesc!
Penibil ca dau eu lectii, eu care era sa nu intru in bac din cauza limbii romane (da, stiu, sunt putin ticaloasa cu argumentul asta, la liceu am facut doar literatura si aici nu era vorba de asa ceva).


Bun, subiectul fierbinte e ala cu maidanezii. Am fost atacata, muscata de caini. Si asta de mai multe ori, fara ca eu sa ii provoc. De fiecare data s-a intamplat in timp ce ma intorceam acasa, eram obosita si de-abia asteptam sa ma vad picand in pat, n-as fi avut nici un interes sa provoc un caine de pe strada. Numai ca dupa incidentele cu cainii n-am avut de fiecare data norocul sa ajung sa pic in patul de acasa. Nu asa repede cum mi-as fi dorit eu. Drumul meu spre casa s-a mai lungit prin ambulanta si spital. Ultima data am avut noroc. M-am ales doar cu o botina facuta praf si cu niste vanatai pe picior pentru ca m-a strans zdravan. Dar macar n-am sangerat si am putut sa merg... relativ bine, sa zicem. Si macar am ajuns direct acasa atunci. Insa acum aproape doi ani n-am fost asa norocoasa. Inca mai am urmele de pe picior, de unde m-a "capsat" (exprimarea omului de pe ambulanta). Nici in iarna lui 2007 n-am scapat mult mai ieftin. Macar de urmele de atunci am scapat pana acum. Si i-am vazut si pe altii atacati de caini. Asa ca orice solutie care lasa Bucurestiul fara caini ai nimanui pe strazi e buna pentru mine. Chiar daca imi plac la nebunie cainii mari si sanatosi. Am subliniat suficient de tare sanatosi? Sunt in special pentru eutanasierea chestiilor pe trei picioare, cu bucati de blana lipsa si ochi rosii. Si, in caz ca se intreaba cineva, da, eu m-as sinucide daca as ramane fara o mana sau un picior. Pe vremea cand eram inca minora am avut o tentativa pentru ca eram urata. M-au urmarit doua prietene si m-au tras din fata trenului. Le-am evitat ca pe ciuma o vreme dupa aia. Revenind. Chiar daca oricine ma cunoaste stie ca sunt topita dupa Rex si cei din rasa lui in general. Chiar daca eu is nebuna aia care opreste oameni cu ciobanesti germani si husky pe strada - "se poate?" Am explicat astea intr-un comentariu (link, screenshot) la un alt articol (link, screenshot) si am primit un raspuns (link, screenshot) al cuiva cum ca nu crede, ca e prea fantastic, ca probabil muscat la mine inseamna ca mi-a atins cu botul posetuta. Lasand la o parte faptul ca eu sunt mai mult cu ghiozdanul si mai rar cu posetuta, primul meu impuls a fost sa-mi pozez piciorul (pe care se vad clar inca urmele caninilor) si biletele de iesire din spital. Si mi-a parut rau ca nu mai am botinele. Mai am totusi blugii din 2008, pe care nu i-am aruncat, ca, na, se poarta rupti (desi, din cate am vazut, asta inseamna o taietura la genunchi, nu gauri pe gamba in spate). Am zis totusi da-o dracului, nu merita... sa stau sa ma epilez (yeah, call me vanity, I know) si sa blurez numele medicilor in poze.

Bun, sa ajung acum la comentariul care m-a enervat. Postul (link, screenshot) nu mi se pare deranjant. E amuzant, chiar daca nu mi se pare ca ar prezenta o solutie valabila, iar eu maidanezi curati n-am intalnit. Afectuosi? Uneori, unii da. Si tocmai despre aia care se apropie prea tare pot spune cu siguranta ca put. Ce m-a facut sa iau foc a fost insa comentariul asta (link, screenshot) si urmatoarele ale aceluiasi om. N-am avut rabdare sa le citesc decat pe diagonala. Nu. Nu asa se comenteaza. Omu' nu stie sa scrie, nu stie sa argumenteze - caini vegani?!? Alo, manualu' de zoologie! Pe noi de ce ne-ai invatat ca_cainele e construit in asa fel incat sa consume in principal carne? Ca_cainele face parte dintre carnivore? Vai, sa-mi fie rusine, pana la varsta asta n-am stiut ca_cainele paste si rumega iarba (oare si fumeaza?). Ca_cainele are si el, ca si vaca, stomacul impartit in patru compartimente. In ceea ce ne priveste pe noi oamenii, solutia e sa ne sinucidem corect! (daca n-aveti stomacul tare, nu va uitati la clipuri - arata oamenii aia intr-un hal...).

Cine dracu' le-a pus net astora? Am mai auzit ideea aia cu introducerea unui test care sa decida daca o persoana are dreptul sa foloseasca internetul si asa mi se pare acum ca ar fi o idee excelenta. M-am saturat de cretini. Respectivului i-as sugera sa se duca sa propovaduiasca veganismul si printre crocodili. Pentru imbunatatirea calitatii rasei umane.

Pot sa inteleg ca unui om ii plac cainii, ca ii e mila de ei, ca e dezgustat de oameni - si eu sunt dezgustata de majoritatea celor pe care ii intalnesc. Dar nu pot sa tolerez prostia si genul asta de manifestari. Comentariile alea sunt pline exact de ura pe care o critica la restul oamenilor. Sincer, un argument mult mai bun ar fi fost filmuletul asta. Da, e un desen animat, dar uitati-va la el, merita.

Netiquette - pentru cine nu stie ce e aia, Google s-a inventat cu un scop! Eu am auzit pentru prima data termenul de la Ionutzu.

ganduri amestecate

Pauza de la scris pe blog. Pana marti-miercuri. Cu posibilitatea de a fi sparta daca ma pocneste brusc cheful. Pauza de lucru. De nervi, de examen, de tentative de relaxare, de evadare. Nu stiu. Pentru ca... nu vreau sa iau zece la o materie doar pe baza a ceea ce a fost la inceputul semestrului. Nu stiu, eu nu pot... D-aia prefer sa lucrez la materia asta si sa stiu ca iau zece pe merit si sa nu lucrez la alta materie si in consecinta sa nu ma duc la examenul respectiv. Adica in loc de un zece lejer si un examen luat prefer un zece muncit si un examen picat (la pachet cu speranta de lua zece si la materia asta la restanta, e drept). Dracu' sa ma ia, stiu ca asta n-are logica inaintea licentei si totusi... nu pot fi altfel.

In continuare nu prea stiu sa abordez o sesiune decat la modul iau zece la examen sau il pic. Incidentul cu metroul si cu teava sparta m-au impiedicat sa ajung la singurele doua examene la care lucrurile ar fi stat altfel. Cateodata ma gandesc ca sunt al dracului de norocoasa. Pana si ceea ce merge al dracului de prost reuseste sa se intample cumva la momentul potrivit. Planurile mele se duc dracului, da... insa e vorba de niste planuri care aveau mari sanse sa mearga prost oricum... Pe undeva ma sperie cand gandesc asa. Nu stiu daca asta ma face optimista sau lasa. Optimista cred ca e clar de ce, lasa pentru ca... eu singura, fara nici o interventie din exterior, n-as fi avut curajul sa-mi anulez singura planurile, in conditiile in care stiam foarte bine ca e foarte probabil sa mearga prost.

patru februarie

Reclama asta e criminala. Am dat peste ea intamplator, pentru ca aveam chef de Alice Cooper in seara asta. Aveam chef de ceva nou si de ceva vechi. Si de ceva si mai vechi. Azi face 62 de ani.

Eu l-am descoperit cu 'House of Fire', piesa care inca imi place la nebunie. S-a intamplat in timp ce spalam vase. Am auzit-o si am venit in camera cu mainile ude, cu spuma pe ele. Curioasa sa stiu ce e, pentru ca suna fenomenal. Alice Cooper. Numele nu-mi era necunoscut, dar a fost prima data cand am ascultat o piesa de-a sa si am stiut, chiar daca nu de la inceput, cine o canta. Tin minte foarte clar cum dadusem peste CD-ul 'The Definitive' intr-un magazin de muzica, in urma cu nici doi ani inaintea momentului ala. Ma uitasem ciudat la el... "ok, this is... hmmm... no, no, no, no..." Pe undeva ma si speriase putin. La momentul respectiv ma gandeam ca n-o sa ascult vreodata asa ceva. Ca probabil e ceva prea extrem pentru mine. Hmmm... am zis de multe ori asta de-a lungul timpului se pare. Si atunci cand chiar am ajuns sa ascult... hmmm, suna bine! Intai am spus asta despre Aerosmith, pentru ca ma cam speria felul in care arata Steven Tyler. Si apoi i-am auzit la radio fara sa stiu cine canta pana la sfarsitul piesei. Apoi despre Alice Cooper... si s-a intamplat ce am povestit mai sus. Apoi despre Children of Bodom... pana cand m-am impiedicat de 'Every Time I Die' (ah, da, pe vremea aia nici nu intelegeam mare lucru din ce dracu' zice Alexi acolo, da' suna bine... si apoi am gasit si versurile si mi-am dat seama ca nu pierdeam mare lucru). Apoi despre Gorgoroth... pana acum un an, cand a inceput sa-mi placa mult asta.

La doar cateva zile dupa ce am dat pentru prima data de acel 'House of Fire'... Alice Cooper era deja noua mea mare obsesie muzicala. Cronologic vorbind, a treia cu adevarat mare, dupa Aerosmith si Staind. Ultima cu adevarat mare, pana sa descopar Amon Amarth pe 'Bang Your Head 2005'. M-am pus pe cautat albume, videoclipuri, informatii. Am descoperit ca mai auzisem totusi pana atunci o piesa de-a lui, 'Poison' (guys, this is the topless version - enjoy, she's got nice breasts!). Doar ca nu stiusem niciodata pana atunci cine o canta. Primele albume cu care am intrat in contact au fost 'Trash', 'Hey, Stoopid' si 'Constrictor'. Primul e probabil si cel mai cunoscut. E intr-adevar facut sa placa, eu nu pot sa gasesc nici o piesa care sa nu-mi placa pe tot albumul. In afara de 'Poison', 'House of Fire' si de celelalte doua piese mai cunoscute, 'Bed of Nails' si 'Only My Heart Talkin'', preferatele mele sunt 'Why Trust You' si 'Hell Is Living Without You'. Personal, mi-a placut totusi mai mult 'Hey, Stoopid', sunt pe albumul ala cateva piese pentru care am facut o adevarata obsesie... cea care da si titlul albumului, 'Might as Well be on Mars', care inca imi bantuie multe nopti, 'Wind-up Toy', 'Die for You'. Mi-au mai placut mult si 'Dirty Dreams' si 'Little by Little'. 'Constrictor'. Da, 'Teenage Frankenstein'. Ma simt. Ma simt chiar foarte des asa. Si sa nu uitam nici de 'He's Back (The Man Behind the Mask)', chiar daca a trecut ceva timp de cand n-am mai ascultat-o.

Apoi le-am descoperit pe cele de pe la mijlocul si inceputul anilor '70. 'Welcome to My Nightmare' si 'From the Inside' mi se par geniale. Am stat mult sa ma gandesc ce piese sa selectez de pe ele. 'Welcome to My Nightmare', 'Years Ago', 'The Awakening', 'Steven', 'Escape'. 'From the Inside', 'The Quiet Room', 'Millie and Billie', 'How You Gonna See Me Now', 'Jacknife Johnny'.

'Killer' si 'Love It to Death' imi plac iar mult, chiar mai mult decat 'School's Out' sau 'Billion Dollar Babies'. Sigur, piesele care dau titlurile celor doua albume sunt geniale, dar in rest... nu prea exista altceva care imi placa asa cum mi-au placut 'Ballad of Dwight Fry', 'Desperado', 'Halo of Flies', sau 'Under My Wheels'. Tot din perioada aia e si 'Teenage Lament' (de pe 'Muscle of Love').

Si apoi am descoperit cele trei albume ale inceputului de mileniu, 'Brutal Planet', 'Dragontown' si 'The Eyes of Alice Cooper'. Si ultimul pe care l-am descoperit atunci si mi-a placut a fost 'The last Temptation'. Albumele de la inceputul anilor '80 n-au prins la mine. Poate doar 'Flush the Fashion', dar nici ala prea tare. 'Pain' e singura melodie de pe albumul ala pe care o ascult mai des. 'Zipper Catches Skin' nu, chiar daca m-a amuzat clipul asta. 'Special Forces' si 'Dada' nici atat. Mult mai pe gustul meu mi s-au parut ultimele doua, 'Dirty Diamonds' si 'Along Came a Spider', chiar daca nu se pot compara cu albumele din anii '70 sau cu 'Hey, Stoopid' sau 'Trash'.

Well, it was fun going though all these...

despre copii si parinti: copiii cuminti fac cele mai mari tampenii [cadavre care put servite cu prajiturele]

Da, as fi putut sa ma abtin de la paranteza din titlu. Insa cine n-are stomacul suficient de tare pentru titlu, sigur n-are stomacul suficient de tare nici pentru restul porcariei asteia. N-as fi crezut ca o sa mai scriu ceva saptamana asta dupa cat de "frumos" a fost inceputul ei. Dar am vazut un post la dugy care mi-a adus aminte ca ma scarpina de ceva timp pe creieras sa scriu si eu cateva chestii despre copii si parinti. Astazi despre copii. Si o sa urmeze si o a doua parte despre parinti. Si poate o a treia parte despre marele zid dintre cele doua tabere, zid pictat cu vopseaua desteapta din Tom si Jerry care face lucrurile invizibile.

Am fost un copil fenomenal de cuminte. Da, stiu ca acum un an povesteam cum mi-am spart nasul in clasa intai inainte sa dau o lucrare la mate. Ca acum mai putin de o luna povesteam cum am fost capra si am rupt bratul canapelei. Si ca era sa le sifonez masina alor mei. Ca tot eu, copilul fenomenal de cuminte, mi-am spart capul in betoanele de sub bara de batut covoare. Si am ramas pentru tot restul vietii cu doua dungi albe paralele, cam de douazeci de centimetri fiecare, pe piciorul drept dupa ce am sarit din nuc intr-o caruta in miscare... si n-am fost nici suficient de nepriceputa incat s-o ratez de tot, nici suficient de priceputa in cat sa nimeresc exact unde trebuia - am nimerit fix in coltul din dreapta-spate (where there was also some sort of metallic spike). Ca tot eu am fost aia care m-am urcat pe cocina de porci si am cazut de acolo... peste niste scanduri din care ieseau niste cuie suficient de ascutite incat sa-mi treaca prin adidasi. Si tot eu am fost aia care a aruncat o pisicuta la cateaua cu pui. Si tot pot spune ca am fost un copil fenomenal de cuminte. Sa alunece pe gheata i se putea intampla oricui. Mai mult, daca as fi fost un copil obisnuit cu trantele, as fi bagat dracului mainile in fata sa nu cad direct in nas, nu le-as fi ferit de teama ca m-ar fi certat mama daca-mi murdaream manusile. De chestia cu bratul canapelei nici nu le-am spus alor mei decat dupa multa vreme. De isprava cu masina nu le-as fi spus daca as fi putut sa ies dracului singura dintre masina si gard. De piciorul drept n-au aflat decat dupa ce m-au vazut in pantaloni scurti. Semnele cazaturii de pe cocina de porci nu le-au vazut decat la doua saptamani dupa, intr-un moment in care tocmai iesisem din baie si nu purtam sosete. Daca n-as fi fost speriata ca eram asa plina de sange si ai mei acasa in momentul ala, poate nu le-as fi zis nici de nas/ crestet spart. Mai ales aia cu crestetul a fost penibila rau pentru ca mai facusem si am continuat sa fac o multime de chestii cu adevarat periculoase la bara de batut covoare si nu am patit nimic... cel mult simteam uneori ca parca mi s-au rearanjat in mine toate oasele si organele interne dupa unele aterizari pe betoanele alea. De pisicuta n-am zis nimic. Toate intamplarile astea n-au fost prea vizibile la vremea respectiva. De asta spun - pentru a treia oara, stiu asta - ca am fost un copil fenomenal de cuminte. Oficial.

Oficial, am fost chiar mai mult decat fenomenal de cuminte. Tin minte ca i-am turnat un castron cu ciorba in cap unui coleg la gradinita (ca mie oricum nu-mi placea, nu mi-au placut niciodata chestiile care contin orice fel de legume) si ca m-am batut cu un coleg de la scoala pentru o guma de sters. Si cam astea sunt toate incidentele de cand am fost mica. Nu prea as fi avut cum sa ma cert cu alti copii pentru ca nu prea am interactionat cu alti copii. Cat am stat la parintii tatalui nu am iesit aproape niciodata din curte neinsotita de ei. La Brasov nu prea ieseam afara sa ma joc. Citeam acum aproape o luna un articol la Adrian Ciubotaru. Aproape toate cele din articol si comentarii imi sunt cunoscute doar din povestirile altora. Si e vorba de absolut toate cele care implica de mai mult de o persoana. Mi-ar fi placut sa joc tenis, dar n-aveam cu cine si ai mei au considerat mereu ca sportul nu e o chestie care "sa merite" asa ca... rachetele mai mult adunau praf si panze de paianjeni. Rar, rar de tot reuseam sa-l conving pe tati (mama nici nu era in stare sa ridice racheta, prea grea) sa iesim in parc sa jucam pe o alee. Si atunci se satura repede. Ba ca a obosit (ok, stiu, omul intotdeauna a muncit enorm si respect asta si totusi... uf!), ba ca lovesc prea tare si prea i le trimit "bombe", ba ca e prea multa lume care trece... Acrobatii prin casa sau la bara de batut covoare puteam sa fac si singura. Sa decupez personaje din hartie si sa imi imaginez povesti in care sa le pun sa joaca roluri la fel. Imi placea sa visez. Sa stau sa imi imaginez situatii similare celor din carti, continuari ale povestilor de acolo, cu mine printre personaje. Cu mine si nimeni altcineva dintre persoanele cunoscute. Si nu povesteam nimanui povestile din mintea mea. Ai mei n-ar fi avut rabdare sa ma asculte, iar cu altcineva nu prea vorbeam oricum. Am fost copilul care se ascundea in spatele parintilor atunci cand se intalneau cu altcineva, copilul care ramanea mereu mut cand i se punea o intrebare de teama sa nu spuna vreo prostie cu care sa i se poata da in cap.

Am fost mereu pe cont propriu. Daca se intampla sa ma lovesc, sa stric ceva, nu vroiam decat sa ascund asta si sa rezolv eu problema. La suprafata, totul era intotdeauna perfect. Mama n-avea nevoie de un drac de copchil care sa o supere si sa o bage in mormant. N-am spart geamuri, n-am murdarit haine de pamant. Dar ma taiam pe picioare cu niste lame boante cand eram singura in camera mea si nu ma vedea nimeni. In partea de sus, pe interior, sa nu se vada nici macar atunci cand purtam pantaloni scurti. De ce? Oricat de idiot ar parea motivul... era ideea aia cu a deveni mai bun prin suferinta. Mi-as fi dorit sa nu mai fiu urata, sa nu mai fiu proasta, sa nu mai fiu scarboasa. (Ah, da, in caz ca se gandeste cineva sa-mi vina cu chestii de genul "e trendy sa fii emo"... sa faca bine sa se apuce sa caute in galeata de gunoi inainte. Poate-si gaseste cei doi neuroni pierduti pe acolo. Chestia asta se intampla in urma cu mai bine de 15 ani, de "emo" sau de "trendy" auzisem un drac si am avut grija sa nu afle nimeni de obiceiul asta la vremea respectiva).

Am chiulit o singura data in scoala generala. Pe la sfarsit, la o ora de istorie la care profesorul intarziase (si sincer nici nu stiu daca a venit pana la urma) si tot restul clasei s-a decis sa plece. O singura data in clasa a noua. La ultima ora de latina din semestrul doi. Latina nu era o materie care sa-mi placa, aveam un 9 si un 10 si n-as fi vrut sa ma asculte si sa-mi stric media. Nici macar o singura data fara permisiune in clasele a zecea si a unsprezecea. Cu permisiune insemna permisiune de la parinti/ profesori/ directori. Permisiune pe care o obtineam fenomenal de usor de la oricine pentru ca in rest chiar lucram mult, mergeam la olimpiade locale, judetene, nationale si ma mai si intorcea cu premii. Mi-am facut aproape intotdeauna temele. De fapt, nu pot sa-mi amintesc de o singura data macar cand sa nu-mi fi facut o tema. Poate ca o fi existat si astfel de ocazii. D-aia l-am pus pe acel "aproape" acolo. In fine. Ideea e ca imi faceam temele. Chiar daca era vorba de materii care nu-mi placeau si atunci o lungeam, ramanea sa termin in noaptea dinaintea termenului limita. La materiile care imi placeau (mate, fizica, geogra, uneori engleza sau chimie) lucram in draci. Nu doar temele ci si suplimentar. La mate si la fizica am ramas cu teancuri de caiete de probleme suplimentare din perioada liceului, teancuri care cantaresc mai mult decat mine.

"Imi urasc parintii."
In perioada liceului o spuneam cu toata sinceritatea. Spuneam mai devreme ca, atunci cand faceam o tampenie, tineam asta pentru mine si ma apucam sa o rezolv singura. Imi era groaznic de frica de reprosuri. Am auzit chestii de genul "vita incaltata" sau "scroafa ordinara" mult prea des. Daca luam un noua in scoala generala veneam acasa, deschideam toate geamurile "sa aerisesc" (mama avea o obsesie cu aerisitul de nu stiu cate ori pe zi), ieseam afara sa alerg in frig imbracata subtire. Scopul era sa racesc si sa treaca asta in prim-plan, nu faptul ca luasem un noua si ca eram "o vaca lenesa" care n-ar fi avut altceva de facut decat sa invete ca ei "imi suflau in cur" si nu trebuia sa am grija de un copil mic si sa muncesc pe camp asa cum facea mama cand era de varsta mea. Ah, si mai era o chestie. Ea totusi reusea sa aiba numai note de zece la toate materiile. Da, eram mica si proasta si credeam. Asa cum am crezut-o moarta de primele cateva ori cand s-a trantit pe pat tinandu-si respiratia dupa ce-mi spusese plangand ca nu stie de ce a fost pedepsita cu un asemenea drac de copchil, ca o bag in mormant, ca o sa vad eu ce rau e fara mama atunci cand o sa moara, bla, bla, bla. Ca fapt amuzant, alergatul in frig cu parul ud si haine putine chiar m-a ajutat sa am acum o oarecare imunitate. N-am nici pe dracu' daca ies dimineata afara cu parul inca ud dupa dus, chiar daca afara sunt cateva grade cu minus. De cand am venit in Bucuresti am avut parte de doua raceli serioase (adica nu chestii de genul ma trezesc dimineata cu o senzatie ciudata in gat "testing, testing, this is my voice... uuuu... nasty voice..." dar pana dupa-amiaza nu mai am nici pe dracu), in octombrie 2003 si noiembrie 2006. Imi era teama de decembrie 2009, dar m-a lasat in pace ghinionul la capitolul asta.

Mda, am cam deviat. Incercare de revenire... In perioada liceului s-au schimbat lucrurile. In clasa a noua am iesit pentru prima data in oras cu colegii. Au fost primele iesiri din viata mea fara cineva din familie cu o destinatie diferita de scoala. Na, cu exceptia iesirilor pana la o bara de batut covoare sau pana la containerul de gunoi din spatele blocului sau pana la masina din fata blocului.

De prima iesire, la biliard, ai mei nu au aflat niciodata. M-am temut de reprosuri. A fost un moment bun. Nu m-as fi asteptat sa ma descurc. Adica na, aveam masa de biliard acasa de cativa ani buni, ma descurcam bine la capitolul nimerit gauri, dar... acasa nu aveam cu cine sa joc, habar nu aveam de reguli. Apoi am fost cu colegii si cu profa de religie la colindat profesori inainte de Craciun. A fost prima si singura data in viata mea cand am fost la colidat. Si tata a sunat la politie pentru ca nu am fost inapoi acasa la ora 8 seara. Cunostea pe cineva si l-a pus pe om sa verifice daca a avut loc vreun incident in care sa fi fost implicata o persoana cu numele meu.

A treia iesire a fost tot inainte sa se termine iarna. Dupa olimpiada locala de engleza care s-a tinut in anul ala la liceul de arta. E o alta chestie pe care n-o sa o uit niciodata. A fost a doua oara in viata mea cand am simtit ca cineva imi ia apararea (prima data fusese in generala cand colega mea de banca si singura mea prietena pana in liceu se luase de alti copii care radeau de mine). Sa explic ce s-a intamplat atunci. Urma sa mergem la o cofetarie de pe Republicii. Si am traversat pe trecerea de pietoni care e aproximativ in fata la Modarom (Modarom pe vremuri, dracu' stie ce-o mai fi acum acolo). Eu ramasesem la urma. Intotdeauna ramaneam la urma, eram timida, inceata. Si in urma mea a trecut in viteza un troleibuz. Nici macar nu a incetinit. Pe mine m-a ratat, dar mi-a sters ghiozdanul. Eu n-am zis nimic, dar una din colege a luat foc. Si da, chiar m-a impresionat asta. O alta chestie pe care n-o s-o uit niciodata a fost ca... eu ma uitam ca dobitoaca acolo in cofetarie. Nu stiam sa comand ceva, nu stiam sa cheltui bani. Serios. Avesm mereu suficienti bani la mine "in caz ca..." dracu' stie ce. Dar nu stiam ce inseamna sa ies in oras fara ai mei, nu stiam ce inseamna sa cumperi ceva. DA, aveam buletin si eram chiar asa... salbatica. Special pentru cumparaturi nu imi placea sa ies cu ai mei. Asa ca mai mereu ramaneam acasa cu astfel de ocazii. La cate o cofetarie... ai mei stiau ca imi plac chestiile cu ciocolata si selectau ei ce era cu cioco si li se parea lor mai proaspat. Eu nu avusesem pana atunci treaba decat cu holbatul pe pereti (Dumnezeule, era in Piata Sfatului o cofetarie care imi placea mult, "Floare de Colt" - nu mai tin minte nimic legat de prajiturile de acolo, in schimb tin minte perfect scaunele, peretii, luminile, geamurile, aplicele de pe pereti... si tin minte ca am fost acolo rept rasplata pntru ca luasem premiul intai in clasa intai) si cu mancatul prajiturilor.

La inceputul liceului mi-a fost frica. Ca si noii colegi o sa-si bata joc de mine asa cum se intamplase mereu in familie, la gradinita, la scoala generala. O teama care a ramas mereu acolo, chiar daca momentul de care ma temeam n-a mai venit niciodata. A fost un adevarat soc sa vad ca toata lumea se poarta frumos cu mine. M-am simtit asa rasfatata. Si asta m-a facut sa-mi fie si mai teama. Ca de fapt sunt asa cum imi zicea mama ca sunt. Ca se poarta asa frumos cu mine pentru ca nu ma cunosc suficient de bine. Ca o sa-i dezamagesc. Asa ca am tras tare. La tot ce puteam eu sa trag tare. Si e asa de al dracului de ciudat ca toata tema aia de reprosuri pe care chiar le primeam de la ai mei in generala nu m-au facut sa trag asa tare ca teama de reprosuri pe care nu le-am primit niciodata in liceu. La fel de ciudat e ca... desi am tras mai tare ca niciodata, notele au inceput sa ma intereseze mai putin ca niciodata. Nu-mi convenea o chestie? Dadeam foaia goala. Sa-mi puna 2. Cui dracu' ii pasa? Aveam atitudinea aia de "you can kiss my ass, I know what I know!" Pentru prima data in viata aveam senzatia aia usor sinistra, dar asa delicioasa de "so now you are powerful!"

Lucram suplimentar in draci in liceu. Deja era un fel de joc de-a soarecele si pisica cu ai mei sa nu ma prinda ca stateam noptile sa lucrez probleme suplimentare. Imi placea sa lucrez cu muzica, dar noaptea trebuia sa am liniste, sa fiu mereu cu urechile ciulite ca poate vin sa ma verifice. Aveam un spatiu gol in spatele sertarului. Acolo aveam becuri de rezerva pentru situatia in care ma prindeau si imi luau becul. I-am urat pentru chestia asta. Dupa toate reprosurile ca sunt proasta, ca sunt lenesa... tot ei nu vroiau sa ma lase sa fiu altfel. Pot sa inteleg ca erau ingrijorati pentru mine, dar tot n-o sa le iert niciodata modul in care au abordat problema. Am plecat din Brasov dupa liceu. Inainte de liceu nu mi-as fi pus vreodata problema sa plec vreodata din Brasov. Dupa liceu nu mai suportam sa stau cu ei. Toata lumea mi-a zis ca lucrurile o sa se schimbe dupa ce o sa fiu departe de ei cateva saptamani, ca o sa-mi fie dor sa stau cu ei. Lucrurile s-au schimbat, dar in directia opusa. Nu mai suport sa stau sub acelasi acoperis cu ei nici trei zile. Mai mult, dupa ce am stat atata timp singura, nu mai suport sa mai stau in aceeasi casa cu nimeni altcineva.

Da, am ajuns sa fac mari tampenii in urma certurilor cu ai mei in liceu. Si am continuat asa si in facultate, de fiecare data cand ma vad cu ei, de fiecare data cand ne certam la telefon. Si sunt in continuare cuminte, tacuta si timida.

Ca un fel de paranteza sau... nu stiu nici eu. Dar habar n-aveam unde sa pun asta. E vorba de o amintire din liceu. Din dupa-amiaza aia din clasa a noua cand eram in clasa si asteptam sa vina profa de religie ca sa mergem la colindat. Gramada in jurul catedrei. Era vorba despre sex. O colega a zis "Cei mai cuminti o s-o faca primii... except they won't tell." Cred ca se aplica la mai multe. Nu se stie ce fac de fapt copiii cuminti. Decat atunci cand consecintele nu mai pot fi ascunse. Si ce soc atunci, nu? Copilul perfect, olimpic, era prieten cu heroina.

Ascult, observ, trag concluzii, fac planuri, provoc, actionez in liniste. Nu spun niciodata ce am de gand sa fac. Mi-e prea frica de faptul ca s-ar putea sa-mi puna cineva bete in roate. Daca povestesc despre ceva, cu siguranta chestiunea respectiva e deja moarta si ingropata. Doar ca la momentul respectiv ma amuza sa dezgrop cadavre. Ah, in caz ca se intreaba cineva, da, cadavrele put (si cred ca asta e momentul potrivit sa anunt ca cine a reusit sa citeasca tot pana aici primeste o prajiturica la pachet cu un craniu - da, pot fi asa dezgustatoare uneori). Iar alea care sunt inca oarecum vii put si mai tare. D-aia n-o sa discut tampeniile zilei de azi sau ale zilei de ieri.

clatite, pentru ca asa am zis

Mi-e lene. Mi-e greata. Mi-e frig. Am tremurat toata ziua. Ma gandesc la cu totul altceva. Dar am zis ca o sa pun si niste poze cu clatitele.

Alea la plic. Alea care n-au iesit numai bune sa incalte o masina, asa cum au iesit gogosile emo. Stiu, norocul meu ca a fost vorba de un praf in plic si ca eu n-a mai trebuit sa adaug decat ceva... aaa, explic mai incolo ce anume, ca altfel probabil nici de data asta nu-mi iesea ceva... "mancabil". De fapt, na, pe plic scria ca se mai adauga lapte si oua si ceva ulei, dar cum eu nu aveam asa ceva in casa si imi era mult prea scarba sa ies afara pe vremea asta ca de, Billa e "departe" (traducere: la patru blocuri de mine). Asta cred ca ofera o imagine destul de clara despre cat de mult "iubesc" eu frigul, ploile, zapada. Revenind. Cum n-aveam nici oua, nici lapte, nici ulei in casa a ramas sa pun... bineinteles, ceva ce aveam in casa. Aaa... ceva utilizabil pentru clatite vreau sa zic. Bun. Aveam acadele, ciocolata Lindt, lamai, pliculete de ceai. Si coniac. Bun, sunt desteapta. Cu ghilimelele de rigoare. Pentru ca de sticla din debara mi-am adus aminte de-abia acum. Deci ce-am folosit pentru clatite impreuna cu praful ala?

Corect, am folosit "aqua chiorensis". De la robinet. Cu ceva lamaie, sa fac lucrurile un pic mai interesante. Au iesit... 2 clatite... consumabile. Pe prima am cam... sincer acum, e fara acel "cam"... chiar am ars-o pe o parte ca am plecat de langa tigaie si am uitat sa o intorc. Aia mi-a mirosit a ars. Dar a doua mirosea chiar placut. Se simtea aroma de lamaie si ciocolata (ca erau fulgi de ciocolata prin praful ala). Si fara componenta numita arsura gustul a fost si el... decent. Adica am simtit placut lamaia si ciocolata. Nu mi-au placut la mestecat. Se cam... de fapt se cam foarte lipeau de dinti. Si pozele:

clatiteclatiteclatite

Stiu, mare dezamagire...

e luni si e frig si sunt agitata

Si asta spune aproape tot. Ar mai fi doar doua chestii.