on the verge of extinction... again

Despre siguranta si alti monstruleti de genul asta. Pentru ca tot scriam mai devreme ca a inceput sa-mi fie teama sa vars pe blog anumite lucruri.

Stiu cand ma simt in siguranta. Stiu unde ma simt in siguranta. Stiu langa cine, in bratele cui ma simt in siguranta. Si e un sentiment fenomenal. Cand nu ma simt in siguranta, stiu ce ar trebui sa fac sa schimb asta. Cand? Unde? Cine? Ce? Ma trec fiori. Asa ca nu voi raspunde. Nu intr-un spatiu public. Da, imi este teama de cum as putea fi judecata pentru asta. Pentru ca faptul ca afirm ca stiu ca asa stau lucrurile... dar nu stiu cum sa justific. Pur si simplu stiu. I feel it in my blood. Cine mi-a dat dreptul asta?

Stiu ce vreau. Stiu unde e locul meu. Si din nou mi-e teama ca as putea fi criticata pentru afirmatiile mele. Ca ar putea sa mi se arunce in fata ca nu, nu sunt. Si nu, nu voi fi niciodata.

Stiu ca zambesc in mintea mea. Stiu ca zambetul nu apare si pe fata... de obicei. Uneori devine insa prea greu sa ma ascund. Dar mi-e teama sa nu fiu intrebata de ce sunt fericita. Tehnic, nu am de ce. Tehnic, mai nimic nu s-a schimbat. S-a schimbat insa aproape tot undeva, intr-un loc din mintea mea. Dar cum sa indraznesc sa spun asta?