on the verge of extinction... again

Nici nu mai tin minte cand a inceput totul. Eram destul de mica, in orice caz. Sa fi avut vreo 8 ani? Mica si proasta. Mica si urata. Mica si rea. Mica si nesimtita. Mica si neascultatoare. Mica si lenesa. Mica si pretentioasa. Mica si jegoasa.

Dar aveam vise. Multe. Nu pentru mine. Pentru o fata, care... eram tot eu, dar nu eram eu. As fi fost eu daca eu n-as fi fost asa defecta. Ea era perfecta insa. Nu era ca mine. Eu nu aveam dreptul sa visez. Eu eram un gunoi si nu puteam sa-mi imaginez ca voi trai si voi muri la fel. Asa suna viitorul meu pentru mine. Fara vise, fara sperante. Puteam sa visez doar pentru fata asta. Pentru ca ea era tot ceea ce eu nu eram.

Lucrurile s-au schimbat cand mediul s-a schimbat. Si dupa afirmatia asta deja nu mai sunt sigura daca voi publica pana la urma asta pe blog. Pentru ca noaptea trecuta am aflat ca unul din cei care m-au schimbat, dar cu care n-am mai tinut legatura de mult mai da din cand in cand pe aici. Cautat rapid prin arhiva de Y!M. "Daca as vrea sa fiu crud, ti-as spune unele lucruri care ti-ar distruge toata iluzia de fericire pe care o ai despre acei ani..." - asta a durut. Foarte tare. Mereu inghet cand mi se transmite un mesaj pozitiv. Pentru ca ma gandesc doar la faptul ca persoana respectiva doar isi bate joc de mine, ca de fapt ma dispretuieste.

Sau poate nu chiar mereu. Atunci am avut incredere. Si m-am simtit bine. Si am inceput sa visez pentru mine, nu pentru fata aceea perfecta. Lucrurile bune nu dureaza o eternitate. Asa ca au inceput sa altrneze momentele in care visam pentru mine si momentele in care visam pentru ea. Acum... mi-e teama. De atatea luni visez pentru mine. Cat va mai dura oare? How long before I watch in horror how it all crumbles under the gravity of reality?