Adresa blogului este brontozaurel.blogspot.com/ncr !!!

Arhive februarie 2009

Shyler

Sunt groaznic de timida uneori. Shyler scrie pe mine. Cine este Shyler? Personajul din poza de mai jos (luata de pe Toonarific). Da, dintr-un desen animat. Dink, the Little Dinosaur (Wikipedia info, Toonarific info), dupa mine unele din cele mai frumoase desene produse vreodata.

Shyler

Cat de timid poate fi Shyler? Pai...

going down...

Jules Verne. Dar de cele mai multe ori pur si simplu ma plictiseam de moarte plimbandu-ma singura. Alteori, reuseam sa patesc ceva neplacut, dupa cum am povestit si aici.

Un alt moment neplacut a fost cand m-am hotarat sa urc pe o panta foarte abrupta. Vreo sase metri in sus, totul a mers bine. Dar apoi n-am mai stiut pe unde sa o iau. Imi parea imposibil sa gasesc o modalitate de a avansa in sus. Nu mai stiam de ce sa ma agat, era prea abrupt. Dar imi era mult prea frica sa ma intorc. Cumva, nici eu nu mai stiu cum, am reusit sa ma catar pana sus.

Si n-a fost singura data cand am ramas blocata asa. Am mai patit-o intr-o excursie cu clasa cand eram in scoala generala. Exact la fel. De fapt nu chiar la fel, pentru ca atunci a mai ras si toata clasa de mine. Iar eu am plans vreo jumatate de ora din cauza asta ceva mai tarziu cand am ajuns acasa. Bleh!

Going down... makes me think of Love in an Elevator. Great fun song!

hotiile copilariei

Mi-am adus aminte de chestiile astea cand am citit cuvintele "clatite" si "gogosi" din comentariul lui Krossfire de la postul asta.

[background]
Am fost (si inca sunt!) un copil tare mofturos. Tot ce intra in categoria legume si zarzavaturi, tot ce intra in categoria lactate (cu exceptia laptelui dulce!) nu sunt chestii comestibile pentru mine. La capitolul carne, imi place doar pestele si puiul. La gradinita o intrebau mereu pe mama cand venea sa ma ia "Da' copchila asta ce mananca? Se hraneste cu aer?" si altele de genul asta. Mister probabil amplificat de faptul ca eu mai am si fata rotunda si nimeni n-ar putea spune, uitandu-se la mutra mea, ca par a muri de foame. Cu exceptia singurei dati cand mi-am serbat ziua la gradinita si a adus tati suc de portocale si prajituri, eu nu tin minte sa fi mancat vreodata acolo. Ca sa explic: mi-am serbat ziua o singura data pentru ca am fost mai "speciala" - am "aterizat" in Brasov la gradinita direct in grupa mijlocie si ala a fost anul in care mi-am serbat ziua. Anul urmator, in preajma zilei mele, am ajuns in spital ca sa-mi scoata polipii si am lipsit de la gradinita.

Trebuia sa stau la masa cu restul, dar nu mancam. Intr-o zi m-am certat cu un coleg pe o lingura "frumoasa" (adica o lingura cu un model usor diferit pe coada). Eu am avut castig de cauza, iar el, ca sa se razbune, mi-a varsat o lingura de ciorba pe sort. Eu stramb din nas de la simplul miros de ciorba si n-as pune vreodata asa ceva in gura asa ca n-am avut nici o retinere. Am luat castronul din fata mea de pe masa si i l-am rasturnat in cap. Bineinteles ca mamica lui a asteptat-o pe mama sa o intrebe ce animal de copil creste. Bineinteles ca si mama a avut destul venin pentru dama respectiva cand a auzit asta. Bineinteles ca ai mei mi-au facut un scandal monstru acasa in particular. Bineinteles ca mama se amuza si in ziua de azi cand isi aminteste cum arata baiatul ala.

Acasa, iar era destul de complicat pentru ai mei sa ma faca sa mananc mare lucru. Mamaia povesteste ca trebuia sa se asigure ca mananc inainte sa scap la joaca, pentru ca dupa aia nici dracu' nu ma mai baga inauntru la masa. Pentru ai mei a fost chiar mai complicat, din cauza gradului de inventivitate culinara mai scazut (in comparatie cu mamaia).

[despre hotii]
Asa ca, la un moment dat, nu mai tin minte exact cand, mama a inventat un joc. Initial cu chiftele. Ea facea chiftele. Nespecificat de ce, pentru cine. Dar ma insarcina pe mine sa le pazesc. Pentru ca se temea ca nu cumva sa fure tati din ele. Eu trebuia sa-l dau afara din bucatarie de fiecare data cand se apropia prea tare de chiftele. Bineinteles ca nici eu, in calitate de paznic la chiftele, nu aveam voie sa mananc din ele. Oficial. Neoficial, cum se intorcea mama cu spatele, eu furam una si fugeam dupa usa sau dupa frigider unde o mancam pe ascuns ca sa nu se prinda mama ca eu eram hotul. Bineinteles ca majoritatea erau fierbinti si de fiecare data cand ieseam din ascunzatoare aveam nevoie de suc sau de apa. Daca spunea ceva de genul "Anita, ce faci, ca eu vad ca parca dispar din chiftele..." eu imediat dadeam vina pe tata, hotul cel viclean.

Apoi s-a extins si la gogosi. Aici a devenit mai lipicioasa afacerea, pentru ca uneori le ornam pe deasupra cu gem. Asa ca atunci cand ieseam din ascunzatoare trebuia sa ma si spal pe mainile care mi se incleiasera de la gem. Iar daca nu erau cu gem, erau cu siguranta foarte fierbinti. Pentru ca nu puteam sa risc sa astept sa fie date prin zahar. Intotdeauna am reusit sa ma murdaresc in ultimul hal de la gogosile pudrate cu zahar. Si in ziua de azi, cand imi mai iau cate o gogoasa de prin oras, specific mereu "Fara zahar!" pentru ca stiu ca altfel cu siguranta m-as umple eu de zahar pe haine.

In continuare, extensia la salamul de biscuiti. Aici ma lasa pe mine sa tai rahatul (si bineinteles ca intotdeauna taiam de 2 ori mai mult decat imi spunea mama pentru ca si din ala furam si, in plus, mi-a placut intotdeauna cu mult rahat si multe stafide), sa mestec in compozitie si sa-l pazesc pana sa-l verse din cratita pe folia de celofan si sa-l ruleze. Mi-a convenit si partea cu mestecatul in compozitie pentru ca puteam sa mai adaug eu esenta de rom (de vreo 4-5 ori mai mult decat ar fi pus mama).

In cele din urma, am trecut la furtul clatitelor. Asta deja intr-o perioada cand aveam o obsesie pentru Cartoon Network, Discovery si Animal Planet. Si imi placea mie sa ma distrez uitandu-ma la mama cum se ardea cand intorcea clatitele cu mainile (ca ea nu se pricepea sa le arunce in sus si sa le si prinda inapoi in tigaie asa cum facea tati ca sa le intoarca... iar tati nu mai tin minte sa fi facut clatite de cand eram eu la gradinita), dar tot mai puternica era dorinta de a ma uita la televizor. Asa ca nu mai fugeam dupa frigider sau dupa usa. Fugeam in camera la televizor. Cu clatita dupa mine. Clatita in care era gem sau, mai rar, crema de ciocolata. Pus de mine. Iar eu, spre deosebire de mama, puneam mult gem. Si curgea din clatita. In primul rand pe hol la iesirea din bucatarie. Tin minte ca acolo reuseam mereu sa incleiez pe jos.

Amintiri frumoase? Nu, doar amuzante acum cand scriu despre ele.

the lighter stuff #8

[continuarea de aici]

Joi, 11 septembrie 2008. Iar la spital la recuperare. Nu stiam de ce se razgandise si ma chemase mai devreme... ca sa ma tina mai mult! M-a trecut de vreo 2-3 ori prin toate tipurile de exercitii, a tras iar tare de mine. M-a certat cand i-am spus ca bausem limonada cu vodca in seara dinainte si ca nu dormisem in noaptea aia. Mda... daca mi-a trebuit sa-i spun. Degeaba am incercat sa-i explic eu dupa aia ca acolo era de fapt de vreo 6-7 ori mai multa limonada decat vodca...

the curious eye and the critical taste buds: Leonidas chocos

Am incercat ieri pentru prima data ceva de ciocolata de la Leonidas: bomboane cu lichior si tablete de ciocolata. O adevarata placere. Momentul bine ales. Sprijinita de perete in hol, stateam si simteam cum se topeste ciocolata in gura. A fost o experienta delicioasa. Cu siguranta voi mai incerca si alte chestii de acolo.

P.S. De mentionat si servirea de nota 10. Vanzatoarele au fost dulci precum "bijuteriile" de ciocolata pe care le vand.

when to buy - walking the fine line

2 Februarie 2009. Au trecut sarbatorile. A trecut si luna ianuarie. Isteria cumparaturilor de sarbatori e o amintire. O amintire destul de stearsa pentru mine. Pentru ca n-am calcat des prin magazine in perioada aia. Si nici n-am acordat asa o mare importanta tuturor stirilor pe tema asta.

Tin minte cum in magazinul Plus de langa Politehnica am vazut diverse decoratiuni de brad, dulciuri de sarbatori pentru prima data in seara zilei de luni, 6 octombrie, cu 2 zile inainte sa scap de tije. Tin minte felicitarile cu Tatty Teddy de la diverta. Si pe cele din hartie reciclata de la targul de cadouri de la Sala Dalles. Tigrii de plus uriasi. Cutiile muzicale de la bamboo. Costumurile de Craciunite din sex-shop-uri. Globurile muzicale din cora. Standul de ciocolata elvetiana din Orhideea. Figurinele de ciocolata din Carrefour. Cadourile primite pentru cumparaturile la Yves Rocher. Casutele din turta dulce traditionala. Lipsa globurilor care imi plac mie mult - cele mari de sticla, pictate manual. Trufele de ciocolata cu Cointreau si Remy Martin VSOP. Super/ hipermarket-uri surprinzator de goale in zilele si la orele cand am ales eu sa calc prin ele in perioada aia. Si atat.

In afara amintirilor legate de felicitari (pe care nu pot sa nu le asociez cu persoanele carora le-am daruit) toate sunt... aproximativ neutre. Tot ce am vrut sa iau si am luat, tot ce am vrut sa iau si n-am luat. N-am luat pentru ca m-am razgandit si n-am mai avut chef sau pentru ca nu mi-a convenit pretul si am asteptat sa scada. Dar n-a fost dupa cum m-am asteptat eu. Pentru ca pana la urma s-au terminat inainte sa apuc sa-mi iau. Cutiile si globurile muzicale sunt primele care imi vin minte aici.

anxiety is the word

What are you doing?
Just... killing time...
Killing time?!?! Killing time?!?! Wasting time is bad enough, but killing time?!
E dintr-un desen animat, dar nu mai tin minte care.

Wait till tomorrow. Maine mai scap de un examen. Maine ar trebui sa scap de o modalitate prin care as putea sa-mi fac rau. As vrea sa pot sa grabesc totul, sa stiu ca s-a terminat odata. Dar nu pot. Nu depinde doar de mine. Si imi fac griji. Ca poate o sa ma enervez si o sa spun ca nu-mi mai pasa. De nimic. De examen, de sanatatea mea, de viata mea. Si n-o sa mai ajung la examen. De ce-a trebuit sa se amane? Deja nu mai pot. Ma omoara asteptarea asta. Vreau sa stiu ca s-a terminat. Altceva nu mai conteaza. Nu conteaza nici daca ma prezint sau nu. Vreau doar sa treaca momentul. Si atat. Si pana atunci nu pot sa fac nimic. Orice m-as apuca sa fac, ma enervez dupa cateva secunde si las balta.

N-am chef de nimic. N-am chef de nimeni. Vreau sa ma ascund. Stau in pat sub patura si nu fac nimic. Ba da, scriu pe blog. Si scriu prost. Bleh. Macar daca stau in pat nu pot sa-mi fac rau. Fizic. Pentru ca izolarea ma face mai salbatica. Ma face sa ma simt mai ciudata atunci cand ies din nou din casa. Oricum n-as vrea sa ies in momentul asta. Ma simt un monstru, un fel de Quasimodo. Incerc sa citesc ceva, dar neuronul meu nu stie decat ca e duminica si ca trebuie sa astept pana luni. As lucra ceva pentru examen, dar cand vine vorba de cifre si formule, neuronul meu nu stie decat sa numere orele si sa faca aceleasi calcule pentru maine.

Detest sa mi se spuna "lasa ca stabilim mai tarziu" sau "te sun eu cand termin". Detest, detest, detest asta. Detest cand oamenii ma fac sa astept. Am nevoie de ore exacte, de punctualitate. Stii ce se intampla cand intarzii si ma faci sa astept? Ma gandesc doar ca e vina mea. Ca sunt asa o scarba ca nu merit punctualitate. Ma dau cu capul de toti peretii la propriu. I knocked myself unconscious once. Dar acum sunt in pat. Si totul e moale. As vrea macar sa dorm. Dar am dormit atat!

Si mainile mele put. A portocala. 3 portocale pe ziua de azi. M-am spalat de atatea ori de atunci si mirosul nu s-a dus inca. Nici nu vreau sa intru in bucatarie. E dezastru. Cand desfac portocale reusesc mereu sa stropesc peretii. Am facut si suc de mere, deci dezastru dublu. Si n-am chef sa strang. N-am chef de nimic.

Zgarieturi, vanatai, taieturi. Am fost asa ametita in ultimele zile. E uimitor. N-am facut mai nimic, dar m-am ales cu atatea semne pe maini si picioare. In cele mai stupide moduri.

Nici muzica nu mai am chef sa ascult. I hate it when things don't go according to my perfect plan.

Busy. De ce dracu' mai stau pe Y!M? Nu sunt ocupata cu nimic, pur si simplu n-am chef de conversatie. De fapt de ce dracu' mai tin calcu' deschis?

color me pretty

M.: Nu! Nu e decizia ta! Tu nu mai ai nici un drept! De-asta s-a intamplat toata chestia asta! Din cauza ca ai facut cum ai vrut tu! Mi-a spus G.! N-o sa te las sa continui!

Aveam nevoie sa aud asta cum aveam nevoie de un cutit in spate. Ce se ascunde in spatele unui zambet? Tradare? Nu! De ce? G. n-ar fi trebuit sa-i spuna. De asta semnasem. G. nu risca nimic. Daca ceva ar fi mers prost, ar fi fost vina mea. De ce i-a spus? A luat-o ca pe o datorie morala? Trebuia sa-i fi cerut sa nu vorbeasca despre asta. Pentru ca am dreptul sa-i cer asta din moment ce am semnat. Dar atunci ar fi inceput sa se intrebe de ce nu-mi doresc sa se afle.

[fast forward: next morning]
Ca niciodata, imi fac griji ca fusta mea e poate prea scurta. Prea multa lume se holbeaza la picioarele mele. Sau poate bluza e prea lunga. Destul de greu de observat ca port totusi fusta. Si imi aduc aminte de comentariul acela putin deplasat cum ca as fi material bun pentru rapire. E cald. Dar totusi imi desfac parul si il apas cu mainile pe gat. Si ma uit discret in jos ca sa ma asigur ca ridicand mainile s-a ridicat bluza cu totul suficient cat sa se observe ca totusi port fusta. Si simt ca incep sa transpir. Si nu imi pasa. Pana cand il vad pe G. la cativa metri de mine. Asta e! O sa ma plang de caldura si, subtil, voi aduce cumva vorba despre ce ma intereseaza.