on the verge of extinction... again

... in visele mele.

Ma tot gandeam la comentariul pe care l-am lasat aici. Prefer sa visez cu ochii deschisi la "ce-ar fi fost daca" as fi facut ceva si nu sa actionez (chiar sa fac acel ceva). Pentru ca de fiecare data cand chiar ma decid sa fac ceva... iese prost. Nu, niciodata nu iese bine. Si ma simt apoi groaznic de vinovata. Si plang pana ma ustura ochii si imi doresc sa nu ma fi nascut niciodata. Parca am un talent fenomenal de a distruge totul in jurul meu.

Nu regret lucrurile pe care nu le-am facut. Pentru ca pot visa mereu cu ochii deschisi la "ce-ar fi fost daca". Si visele mele sunt intotdeauna frumoase. Daca insa fac ceva, ajung sa ma confrunt cu o realitate urata. Si nu (mai) suport asta. Pana la un anumit punct, parca n-am avut nici o ocazie sa o dau in bara. Dar apoi nimic n-a mai mers bine. Si mi-e scarba de mine. Nu mai vreau sa fac nimic. Vreau doar sa visez... la cum ar fi fost lumea daca n-as fi existat.

Nu mai vreau sa dezamagesc lumea. Nu mai vreau sa ma dezamagesc pe mine in primul rand. Nu mai vreau sa simt disperarea. E starea aia cand ma agat de tocul usii si incerc sa-mi infig ghearele in lemn, cand strang piciorul mesei de parca de asta ar depinde viata mea, cand imi apas obrajii pe usa frigiderului, cand imi musc buzele pana la sange.

Mi-e scarba de mine.