on the verge of extinction... again

Edit: This is the last video I embed... at least for now, I cannot figure out how to embed the high quality one (which can be found here).

[in continuarea partilor unu, doi si trei]

"Ei, te-ai impacat cu tati?"
Cine? Unde e? De unde stie? Mi-a luat mult timp sa-mi dau seama. Mult timp sa ma uit in sus si sa-l vad aplecat deasupra mea cu un zambet larg pe fata. The funny guy. Doctorul care imi daduse telefonul lui sa il sun pe tati. Mi-a luat si mai mult sa reactionez.
"Da' ce, ne-am certat?" Si deja zambeam.
"Tu cu el - nu! El pe tine - da!"

[in continuarea partilor unu si doi]

Inapoi in salon. Vesela. Vesela ca anuntasem pe cineva si ca urma sa merg pana acasa. Acasa unde era telefonul meu. Telefonul meu in agenda caruia se gaseau numerele de telefon ale tuturor celor cu care as fi vrut sa vorbesc. In salon am dat de asistentul pe care il intrebasem de dimineata unde as putea sa gasesc un calculator conectat la internet. Care s-a uitat la mine de parca as fi fost de pe alta planeta cand i-am spus ca plec acasa. A zis ceva de un antibiotic si o perfuzie. Eu nu visam in continuare decat telefonul meu. Inapoi la realitate. Hmmm... Mai era ceva timp pana avea sa ajunga colegul. So I thought to just get it over with to get the guy out of my hair. "In cat timp se termina perfuzia aia? Dupa aia pot sa plec?" Raspunsul negativ a picat ca o maciuca.

[continuarea de aici]

"Hey! WTF? Wait!" Nu, n-am zis asta cu voce tare, dar am gandit-o. Pentru ca omul a luat-o repede din loc, iar eu... eu puteam sa merg, nu mai aveam nici o problema cu piciorul, dar mers repede insemna sa-mi zgudui prea tare umarul si ma durea in ultimul hal... Cu voce tare, am incercat sa fiu ceva mai subtila: "stiti, ieri mi s-a spus ca merg prea repede, dar azi nu mai e cazul..." Ha! N-a functionat. A inceput sa rada si a zis ceva cum ca ar trebui sa fiu mereu la inaltime (de imi venea sa ii spun ca asta e practic imposibil pentru mine fara tocuri...), dar a continuat sa mearga la fel de repede. Nevermind! Bine ca macar nu m-am pierdut de el pana la usa biroului si am avut timp sa il ajung pana a descuiat-o.

[asta pentru ca bineinteles ca au existat si momente amuzante in ultimele 2 luni si jumatate de la incident]

Mai intai, poate ca ar fi trebuit sa explic de ce "the frustration files". Evident pentru ca sunt o frustrata. Pentru ca si daca n-as fi fost asa in general, oricum ar fi fost frustrant sa ma simt asa de incapabila, sa am nevoie de ajutor pentru unele chestii foarte simple, cum ar fi sa imi pun castile in urechi, chestie imposibila cand eram in spital si aveam mana dreapta imobilizata, iar pe stanga nu o puteam indoi din cauza perfuziei. Mai sunt multe chestii pe care ori nu le pot face bine, ori nu le pot face deloc. Inca sunt incapabila sa imi prind parul intr-o codita pe mijlocul capului - nu pot sa-mi ridic mana dreapta suficient si de aceea codita iese in partea dreapta. Inca nu pot sa-mi ridic mana dreapta drept in fata la mai mult de 30 de grade fata de orizontala (fara sa trisez! adica fara sa-mi misc si umarul). In lateral nu pot inca nici macar atat. Inca sunt fenomenal de caraghioasa cand ma intind sa apuc ceva cu dreapta. Si ar mai fi destule...

Voiam de ceva vreme sa fac asta... sa scriu si despre momentele mai putin frustrante si poate chiar amuzante. Am zis intai ca voi astepta pana dupa ce scap de tije, apoi am mai amanat iar putin. O sa incerc sa le iau cat de cat in ordine cronologica. Insa chiar la inceput o sa fac o exceptie, cu o bucata de conversatie de pe Y!M din ultima saptamana:

Nu m-am putut abtine...

[errr... no, not really drunk - there's never much alcohol in my cocktails (with Cointreau this time), but there's usually a ton of sugar]

La ora asta ar trebui sa fiu in laborator la facultate. Acum cateva ore am aflat ca la 2 examene pe care le luasem anul trecut in iarna cu 10 figurez cu 8 si cu restanta. Ca am draci e putin zis...

So fuck hypocrisy and fuck you all! Can't even remember in what song I've heard that. Dern!

Maine merg totusi... pentru ca am doar cursuri si oricum am doar dincolo, la Poli. In plus, maine e ziua cand trebuie sa-mi ridic noul card de la agentia BRD Politehnica.

P.S. - It's In Your Face from Children of Bodom... and it's actually "so fuck hypocrisy and fuck you, too".

... cam asa se anunta a fi toamna asta din cauza combinatiei mana dreapta (jucarie inca stricata) + cursuri (multe).

Pot sa scriu cu dreapta. Dar in prima saptamana de facultate am constatat ca am momente in care pur si simplu se blocheaza. E adevarat insa ca atunci inca eram cu tijele in mine, iar acum am scapat de ele. Nu stiu ce va fi semestrul asta, am multe temeri legate de combinatia asta. Si totusi... in ultimii 4 ani nu mi s-a intamplat vreodata sa fiu atat de multumita de cum stau lucrurile la momentul 13 octombrie asa cum sunt anul asta. In acelasi timp, am ridicat stacheta. Ceea ce acum gasesc inacceptabil, mi s-ar fi parut foarte in regula acum un an sau 2. Dar mi se pare infricosator. In primul rand pentru ca am indraznit sa gandesc asta, sa o scriu aici... cand poate e prea devreme, cand stiu cat de usor este ca situatia asta sa se schimbe radical.... si ma tem ca poate ca viata imi va mai da o lectie extrem de dura.

Azi. Cum a mers? Pai... rapid! Da, a trebuit sa astept ceva vreme pe hol, ca de obicei, nimic nou, pentru ca, la fel ca de fiecare data, era plin de lume, toti se inghesuiau catre usa salii ... cu exceptia celor care nu se puteau tine pe picioare si erau nevoiti sa stea jos si a mea, care ma retrasesem intr-o zona mai degajata. Nu-mi place sa ma simt inghesuita, tin foarte mult la spatiul meu. Insa la un moment dat a iesit din sala si omul care m-a operat si cum m-a vazut, mi-a facut semn sa vin. Yupee, the wait is over! Si apoi intr-un minut- doua...

... si cam atat.

Da, stiu, eu nici macar n-am fost treaza si nici nu mi-am dat seama cand s-a intamplat totul, tin doar minte ca eram foarte vioaie (desi putin confuza) dupa aceea si ma simteam foarte sigura pe mine.

1993. Primul meu contact cu Cartoon Network, ala adevarat, in engleza. Si da, pe mine m-a ajutat enorm in ceea ce priveste limba engleza. "... and if I never see you again, it will be too soon!" - devenita "... and if I never have to spend another night in hospital again, it will be too soon!" in cazul meu acum - a fost una din expresiile care mi-au ramas pe creieras din perioda aceea. Nu mi-a convenit deloc faptul ca a trebuit sa raman internata peste noapte.

Detest sa nu pot face altceva decat sa stau in pat ore in sir, detest sa ma simt incapabila, sa am nevoie de ajutor si ca sa-mi dau patura la o parte de pe mine, inlantuita (si nu doar la figurat ci si la propriu din cauza bandajului si a perfuziei), detest, detest, detest... Grrr... Detest sa ma frece la cap cu telefoane tot felul de rude care sunt "teribil de ingrijorate", dar care nu sunt in stare sa-si aminteasca numele meu (sunt 3 litere, ce dracu' e asa greu? A-n-a. 3 litere), detest sa constat ca proprii mei parinti oscileaza intre a ma injura pentru ca sunt asa incapabila si a se purta cu mine de parca m-as sparge in bucatele la cel mai mic efort.

Nu mai am chef de nimic acum, nu-mi mai pasa de nimic, sunt scarbita de tot. Si la inceputul saptamanii eram asa entuziasmata ca a inceput facultatea, ca voi scapa de tije...

As putea sa ma ingrop sub mormanul de ganduri care imi vin pe tema asta.

• M-a ajutat. Semnificativ. Pentru ca eu cu siguranta n-as fi tras asa tare de mine. Minge, corzi, pedalor (fixat in perete, pentru maini), greutati. In prima zi, era sa lesin de vreo doua ori de durere. Si pana nu i-am spus omului ca incep sa vad pete gri, nu m-a lasat. Nu m-a lasat sa renunt atunci cand eram frustrata ca nu ma descurc, satula de observatii referitoare la ce nu fac bine, aproape hotarata sa las totul balta pentru ca mai mult imi fac draci... De unele din pronosticurile deloc optimiste nu sunt sigura nici acum - mi-a spus ca nu ma vede deloc bine cu mana si ca probabil n-o voi mai putea folosi niciodata la fel ca inainte de incident doar ca sa ma ambitioneze sa-i demonstrez altceva, sau... ? [in poze: asa imi tineam mana la inceput]

... cand o persoana pe care o respect si o admir ma cauta doar ca sa-mi reproseze ca ma cred prea importanta. Si nu, nici macar nu stie despre asta, n-am mai vorbit de aproape un an cand m-a cautat sa-mi ceara o favoare... pur si simplu a aflat ca i-am spus cuiva care vroia sa-mi faca o vizita ca nu voi fi acasa in nici o zi a saptamanii intre 8 si 21. Da, stiu, mi-am cautat-o cu lumanarea. Eu am fost cea care am vrut sa am din nou un orar asa incarcat si nu pot spune ca nu-mi place. Devine insa greu sa ma mai vad cu anumite persoane, altele decat cele pe care vroiam sa le evit...

Chiar o admir. Si da, o invidiez... din anumite puncte de vedere... in alte privinte, nu mi-as dori sa fiu altcineva... niciodata!

Kambly. Asa se numesc. Si sunt absolut fenomenali, cu multa ciocolata delicioasa.

P.S. Mi-au placut atat de mult incat in prima zi nu m-am putut opri decat dupa aproape jumatate din fiecare cutie (o cutie are 100g)... adica 6 din fiecare.

[guess the title says it all]

Hmmm... a fost... amuzant? interesant?

Ora 18:24. Sun din nou. Imi confunda vocea cu a altcuiva... bine ca macar a zis un nume feminin si nu m-a luat drept un copil care incearca sa-l imite pe Mickey Mouse (da, mi s-a intamplat si asta). Din nou isi cere scuze si imi spune ca nu vor face programarile decat maine dimineata, desi ar fi trebuit sa le fi facut de azi.

Ieri... am simtit ca-mi pica in cap cerul... am fost foarte dezamagita. Azi... nu m-am putut abtine, m-a bufnit un ras nebun. Ciudat, nu? Ceea ce am gasit ieri devastator, azi mi s-a parut amuzant. Omul isi tot cerea scuze. Aproape toata conversatia a fost numai scuze si "te rog frumos sa nu te superi" - spuse pe un ton dulce de tot. Si nu m-am mai putut abtine de la inca o chestie...

[despre un moment de neatentie si rusinea imensa ce a urmat]

Eram in supermarket, incaltata cu niste botine cu talpa groasa si blanita. In cos aveam 3 sticle: Grand Marnier (Cordon Rouge... ce, se gaseste altu' in Romania?), Cointreau, Drambuie. Il pusesem pe jos... ca sa nu il scap din mana... ca sa nu sparg cumva sticlele. Mi-a atras atentia o sticla de rom alb si m-am indreptat spre ea repede... ca o capra. Ca o capra... am tras un sut cu putere in cosul cu sticle pe care l-am pus astfel in miscare... translatie, rotatie, translatie... 3 sticle sparte. Un moment am crezut ca poate doar 2... dar nu, si cea de Drambuie se sparsese. Si ce zgomot! Ah, si ce miros! Nu mi-a zis nimeni nimic, dar... of, ce puteam sa fac? Mi-era atat de rusine cu dezastrul provocat. Am luat bucatile de sticla cu eticheta in cos, bucatile mai mici le-am impins cu botinele langa raft si m-am dus la casa s-mi platesc prostia. Aproape 265 RON... pe care e drept ca ii plateam oricum, dar daca nu eram capra, sticlele ar fi fost ale mele...

Mare idioata am putut fi!

Cum era ultimul titlu? "frustration slowly melting away"? Se pare ca nu...

Omul mi-a spus duminica sa il sun miercuri dupa ora 18 si asa am facut... ca sa isi ceara scuze si sa imi spuna ca de fapt avrut sa spuna joi dupa ora 18. ARGH!!! Dupa ce numarasem zilele, orele, minutele... sa aflu ca mai trebuie sa astept inca o zi ca sa stiu sigur data. Inca o numaratoare inversa. Acum au mai ramas 3 ore... chiar ceva mai putin.

N-am inteles nici de ce mi-a multumit ca l-am sunat (desi... stiu ca si mie mi se intampla sa ajung sa spun chestii ciudate in situatii pe care le gasesc ciudate). Mda! Eu si "ciudat" al meu!

P.S. Acum un an, cineva imi tot spunea ca parca am o obsesie pentru acuratete, pentru numere, ca pun prea mult accentul pe asa ceva. Si nu pot sa nu ma gandesc decat ca si acum fac la fel... cu faptul ca in creierul meu am mereu o numaratoare inversa, cu au mai ramas 3 ore pana cand aflu cand exact saptamana viitoare ma opereaza, cu au trecut 8 saptamani si jumatate de la incident, 8 saptamani si o zi de cand "gazduiesc" tijele, etc. Dar daca nu fac asta, parca simt ca ma mint, ca imi ofer date incomplete.