on the verge of extinction... again

Poate n-ar trebui sa scriu despre asta. Dar m-a deranjat foarte tare.

Miercuri, 6 august, putin inainte de ora 17 (ceasul era sus de tot pe perete in dreapta). "Wow, it's... it's over! It's alright! I'm alright! Wow!" Nu reuseam sa ma gandesc la altceva. Atat de infricosator fusese gandul acela ca poate nu ma voi mai trezi... Si totusi... eram din nou treaza... surprinzator de treaza, pentru ca m-as fi asteptat sa fiu ceva mai ametita.

Luasem deja decizia cu o seara inainte. As fi vrut sa nu vad pe nimeni, sa raman singura cu gandurile mele. Stiu ca asta a insemnat de multe ori in cursul saptamanii trecute sa ma las invadata de amintirea incidentului de luni si, in consecinta, sa ma enervez, dar... nu vroiam in nici un caz sa fiu obligata sa ma prefac din nou ca sunt atenta la "bla-bla-urile" altora. Si totusi, ce am vrut eu pentru mine n-a contat. Mama si tata erau acolo si am ajuns sa ne certam urat de tot cand le-am spus ca as dori sa raman singura.

M-a deranjat foarte tare cand mi-a urlat ca nu eu decid, ca e clar ca eu singura nu sunt in stare sa am grija de mine (da, si cat de amazoana ar fi trebuit sa fiu ca sa ma pun cu un card de baieti?), ca doctorul e ingrijorat de cum au iesit analizele (serios? mie imi spusese cu totul altceva, ca sa nu mai vorbim de faptul ca singura mea lectura in urma cu doua ore in timp ce asteptam sa intru in sala de operatie fusesera tocmai hartiile alea cu rezultatele).

Si asa am ajuns sa ma urasc. Pentru ca sunt inca un parazit, pentru ca nu pot sa dispar, sa nu mai stie nimic de mine si nici eu sa nu mai stiu nimic de ei. Pentru ca sunt o mare idioata.